Sintagmă antologică, lansată de o protagonistă a excelentei emisiuni a TVR, „D-ale lui Mitică”: „Să-l pună la dictatorul de minciuni!” – propune o băbuță căreia i s-a dat foc la casă, soluția ideală de a fi găsit vinovatul pe care ea îl bănuiește, dar poliția se codește să-l acuze. Sorin Ovidiu Vântu a fost prins la înghesuială de procurori. El a fost reținut în arest și va fi trimis în judecată nu pentru ce așteaptă celebrii „păgubiți FNI” (cât de păgubiți – e un subiect de discuție mai amplă, pentru că nimeni nu i-a obligat să-și bage banii – și să câștige, inițial – într-o afacere care se vedea de la o poștă că n-are o bază serioasă) ci pentru o faptă incomparabil mai banală: favorizarea infractorului. Infractorul fiind cel care, la vremea respectivă, a acceptat să ia asupra sa toate riscurile afacerii, Vântu fiind prea versat pentru a-și asuma responsabilități periculoase. Că l-a ajutat pe infractor nu e de mirare, ba e chiar logic, în condițiile în care acesta se afla în siguranță, și el și cei pe care-i acoperise, doar departe de țară. Și cum marile beneficii ale afacerii FNI nu-i intraseră lui în buzunare, avea nevoie de ajutor pentru a supraviețui în libertate.
Cel mai de mirare lucru în această afacere este neglijența strigătoare la cer de care a dat dovadă Vântu care, în această operațiune de salvgardare, s-a dat pe mâna unor oameni nesiguri, exprimându-se, totodată, aproape sfidător deși știa că este ascultat, în permanență, prin convorbirile telefonice „în clar”, cele care i-au și venit de hac. Orice ar născoci celebrii săi avocați, n-ar mai putea înlătura acuzația, confirmată în mod repetat de el însuși.
Pentru mine, cel mai surprinzător lucru este acela că ilustrul necunoscut Nicolae Popa a fost găsit abia acum. Știu: răspunsul oficial este că investigația a fost lungă și anevoioasă, că au fost necesare comisii rogatorii în Cipru și Indonezia, că pentru ascunderea lui s-au vehiculat sume mari de bani (nu chiar atât de mari, dacă se confirmă faptul că nici cei 43.000 euro pe care-i solicita cu disperare, enervându-l pe Vântu, nu au ajuns la el până la urmă). Adevărul gol-goluț este că până la campania electorală de anul trecut, nimeni nu l-a căutat în mod serios pe Popa. Ba, din contră, aș zice că mulți s-au străduit să-l uite, deși mișcările lui erau cunoscute. „Organele” noastre au început însă să se agite doar pe la jumătatea lui 2009, odată cu pericolul tot mai mare pentru realegerea președintelui pe care începuse să-l aibă poziția critică a mogulilor, între care Vântu juca un rol important, pe care și-l asuma cu dezarmantă sinceritate. Popa a devenit o țintă atunci când s-a calculat efectul pe care putea să-l aibe capturarea lui – și dezvăluirile acestuia – asupra contracandidatului Geoană, ale cărui strânse legături cu Vântu erau atent monitorizate. De aceea a și picat atât la țanc întrebarea pusă de Băsescu la confruntarea televizată, pe fondul vâlvei făcute de reținerea în Indonezia a omului protejat de Vântu exact cu o zi în urmă.
Poate că nu este așa. Poate că e o simplă coincidență, deși coincidențele cu mize atât de mari mi-e teamă că nu sunt de acceptat în zilele noastre. Dacă vrem să aflăm adevărul, să-i supunem pe procurori la detectorul de minciuni! Pardon: dictatorul de minciuni! (Adică acela care le dictează ...) |