În ciuda asigurărilor date în campania electorală, cum că se va retrage de la conducerea partidului dacă va pierde, Mircea Geoană își asumă cu hotărâre conducerea viitoare a PSD-ului, în virtutea „victoriei morale” pe care ar fi obținut-o și pe care continuă să și-o caute pe la CEDO, dacă la București Curtea Constituțională i-a anulat orice șansă.
Comportamentul lui Geoană este tipic pentru „democrația de partid”, unde liderii sunt un fel de voievozi care cred că se aleg pe viață. Atitudinea sa îndreptățește caracterizarea de „om slab” pe care i-a făcut-o Traian Băsescu. Lui Geoană îi este frică să facă gestul de demnitate al retragerii, fiindcă știe că dincolo de aceasta nu mai este nimic care să-l privească.
Știe, de asemenea, că rămânerea sa în funcție este susținută, cel puțin tacit, de întreaga „echipă” alături de care a suferit eșecul, echipă care ar trebui să se retragă odată cu el. Este o formă de solidaritate care are rădăcini solide într-un statu-quo păgubos.
Există, deasemenea, o tradiție a partidelor românești, ca congresele de analiză a eșecurilor electorale să fie programate la o distanță de timp suficientă pentru ca reacțiile acute să se tempereze și liderii sub a căror conduceri s-a înregistrat eșcul să-și refacă imaginea prin atitudini belicoase, în calitate de reprezentanți ai opoziției.
Ce șanse are Geoană să facă uitată nealegerea sa? După părerea mea, destul de mici. Frustrarea pesediștilor, care se văd nevoiți să suporte calvarul Opoziției încă vreo trei ani, după ce mai puțin de un an s-au dedat la avantajele – fie ele și parțiale – ale guvernării, va rămâne la cote de alarmă pentru conducerea partidului. Dezertările se vor înmulți și nu vor exista resurse de a le contracara. Pe de altă parte, atacurile adversarilor se vor înmulți la adresa unui partid care nu mai beneficiază de avantajele unui algoritm care i-a oferit poziții-cheie în Parlament. Funcția de președinte al Senatului va fi scoasă destul de curând la „licitație” și dacă nu și-o asumă PDL-ul, e aproape sigur că o va ceda, tacit, lui Antonescu, pentru a crea o punte de legătură cu adversarul de dreapta. Mircea Geoană, deci, are toate șansele să piardă toate funcțiile care îi atestă o autoritate nicioadtă bazată pe propria sa forță, ci pe interesele unei grupări care s-a servit sistematic de el.