Dacă aceste alegeri se deosebesc prin ceva de celelalte, nu este vorba despre testul – profund dezamăgitor – la care a fost supus sistemul de vot uninominal. De-a dreptul ciudat mi se pare faptul că din temele de dezbatere ale campaniei a lipsit exact aceea care la precedentele cicluri s-a aflat în prim plan: corupția! De parcă cineva ar fi efectuat un număr de prestidigitație, corupția a dispărut ca prin farmec din discursul tuturor competitorilor, fie că au fost la putere – cu normă întreagă sau parțială – fie că au fost în Opoziție – și aceasta cu grade diferite. Este rezultatul perfectei confuzii care a domnit la nivelul politicului, unde lucrurile s-au amestecat în așa hal încât cu greu a mai putut fi distinsă dreapta de stânga și centrul de extreme.
Deși liberalii s-au aflat, teoretic, la putere în toți cei patru ani, între ei și puterea prezidențială s-a manifestat o opoziție aproape permanentă. De asemenea, componenții Alianței D.A., venită la guvernare pe valul unei speranțe populare – a câta oară înșelată – că se mai poate schimba ceva au dispus de o scurtă lună de miere, după care certurile de familie s-au transformat într-un divorț soldat cu aruncarea din casa comună a partenerului cu pretenții prea mari față de condiția în care fusese acceptat. Opoziția a fost și ea opoziție mai mult cu numele. Social democrații au plecat din start cu avantajul președinției celor două Camere și cu șansa de a putea impune o serie de inițiative – între care și aaceea de suspendare a președintelui. Dup eliminarea democraților de la putere, au acordat suport tacit liberalilor care, cu o susținere parlamentară de doar 18 la sută, a guvernat de parcă ar fi avut cel puțin 51 la sută. Partener tradițional al tuturor guvernelor din 1996 încoace, UDMR-ul a fost, practic, partidul cu cea mai mare longevitate la masa privilegiilor executive. Conservatorii au plecat la drum cu social-democrații, au defectat în favoarea Alianței imediat după intrarea în Parlament și au părăsit barca puterii puțin la mijlocul ciclului, simțind că ar putea beneficia de o susținere electorală mai mare dacă nu participă la exercițiul plin de capcane al guvernării. Singurii care nu aveau o ereditate compromițătoare, adică nu guvernaseră, explicit, niciodată, au fost peremiștii, care însă s-au complăcut la rândul lor în susținerea tacită a guvernului Tăriceanu. Una peste alta, toată lumea s-a înfruptat din beneficiile accesului la pârghiile deciziilor care puteau aduce foloase mai mult sau mai puțin necuvenite clienților lor. Aceasta mi se pare a fi principala explicație a absenței temei: nu poți să strigi „hoții” dacă ești cu musca pe căciulă. Sau dacă poți, nu vei fi suficient de convingător. Și atunci e mai bine să vorbești despre altceva.
Fără a fi fost o temă de dezbatere, corupția a rămas una dintre constantele tuturor guvernărilor. Ultima nu a făcut excepție de la o regulă care are ca efect doar plimbarea cîtorva demnitari expirați pe la DNA, până la închiderea dosarelor din lipsă de probe...