Nu este prima dată când un ambasador american își dă în public cu părerea despre stările de lucruri negative din România. Această mentalitate colonială, inaugurată de primul ambasador post-revoluționar, dl Green, și el un fel de Taubman, ca pregătire diplomatică, (cel care a boicotat investirea primului președinte român ales liber, din motive de mineriadă), a fost dusă spre perfecțiune de succesorii săi, vârful reprezentându-l, fără îndoială, Michael Guest, cel care reușise să intre în conflict deschis cu Guvernul și cu autoritățile române.
Nu vreau să spun că, pe fond, dl Taubman nu are dreptate. Că unele dintre modificările propuse a fi aduse Codului de Procedură sunt strigătoare la cer, ele neregăsindu-se nici măcar în foarte relaxata justiție americană, unde prezumția de nevinovăție este dusă, adeseori, până dincolo de limitele bunului simț, este evident pentru aproape oricine, mai puțin însă pentru ministrul Chiuariu. Dar dreptatea ambasadorului nu are dreptul să se manifeste de o astfel de manieră, publică și ultimativă. Ar fi fost normal ca cel mai „tare” ambasador din parcarea diplomatică, să ceară o audiență ministrului Chiuariu, ministrului Cioroianu sau chiar prim-ministrului Tăriceanu, și să le exprime temerile sale și ale guvernului său, că asemenea măsuri pun în pericol exercitarea actului de justiție. Cum a făcut-o sună însă ca o indicație imperativă, de genul pe care le făceau comisarii sovietici, amintire încă prezentă în mentalul colectiv românesc.
Pe de altă parte, nici reacția președintelui Camerei, Bogdan Olteanu, nu a fost cea mai nimerită. Bâzdâcul exprimat de către insuficient coptul la minte lider liberal, se putea manifesta într-o întrunire informală, nu prin intermediul presei, ceea ce poate să dea senzația unui punct de vedere oficial. Ori România nu este de loc în situația de a le da peste nas americanilor, cel puțin la nivelul politic, unde regula „licuricilor” funcționează fără greș. Ne aflăm în fața unui caz tipic de lipsă de diplomație, și din partea americanului, și din partea românului, ceea ce nu poate fi invocat ca o scuză, ci se recomandă nemijlocit ca gafe politice. Încă două, din oceanul de gafe în care ne scăldăm zilnic...