Joi a avut loc la Iaşi un eveniment care a beneficiat de o atenţie temperată din partea mass-media. Este de înţeles – afişul zilei fiind susţinut de Bercea Mondialu şi de scandalul din vămi, evenimente întoarse pe toate feţele de  comentatori de pripas şi de specialiştii în orice, care populează cu insistenţă mediile nevoite să trăiască de pe urma a ceea ce se întâmplă, sau nu se întâmplă, dar trebuie interpretat ca atare.

La Iaşi, Camera de Comerţ a fost gazda unei reuniuni la care au participat specialişti din mediul bancar, de o parte, şi reprezentanţi ai năpăstuitelor înterprinderi mici şi mijlocii – cele de la care guvernul aşteaptă minuni, dar pentru care nu se prea face mare lucru.  Reuniunea a fost provocată de către Fondul Român de Contragarantare, instituţie de credit intrată în joc anul trecut, sub presiunea crizei, şi Institutul Bancar Român, entitate ce-şi propune să fie un fel de laborator pentru implementarea culturii bancare într-o societate care abia îşi formează deprinderi elementare. Iaşi-ul este a doua locaţie de pe harta unui serial care a debutat la Bucureşti şi va continua la Cluj şi Timişoara.

Ce au discutat participanţii la conferinţa având ca obiect îmbunătăţirea şi amplificarea soluţiilor de creditare a IMM-urilor ţine mai ales de aspectele  practice de circuitul creditului în natură  şi, mai ales, de piedicile care apar în calea acestuia. Se confruntă două poziţii: reticenţa băncilor în a acorda credite unor investitori care, de cele mai multe ori, nu dispun de garanţiile sofisticate pe care le reclamă acestea, şi lehamitea sau neîncrederea „imemiştilor”, confruntaţi nu doar cu efectele adesea dramatice ale crizei, dar şi cu lipsa de interes faţă de acest sector al celor care – după plastica exprimare a preşedintelui FRC Ioan Hidegcuti – „stau călare pe bani”, dar nu-i oferă celor care au nevoie. „Cheia” reuniunii a constat tocmai în evidenţierea rolului pe care instituţia contragarantării trebuie să-l joace în acest proces. Ori, multă lume, chiar dintre cei direct implicaţi, ori n-a auzit ori nu cunoaşte rolul acestui instrument de bază al maşinăriei creditului. Garantarea creditelor este fragilă, în absenţa contragarantării, la fel cum asigurările au dificultăţi de funcţionare fără reasigurare . În cazul de faţă, Fondul Român de Contragarantare a apărut târziu, şi sub presiunea crizei, fiind considerat una dintre pârghiile care ar putea contracara efectele recesiunii în domeniul în care intervenţiile ar putea activa cu un grad sporit de succes. Manifestarea de la Iaşi rămâne, cel puţin pentru moment, una dintre puţinele menite să completeze lacunele din cultură generală economică a celor care fac să funcţioneze mecanismul delicat al creditului şi să redea acestuia rotiţa lipsă.