Nu știam - nu vreau să cred - că suntem campionii corupției în Europa, cum arată niște studii. O asemenea cercetare nu poate evidenția decât aparențele fenomenului, sau percepția sa de către opinia publică. Mecanismele corupției sunt complexe și ele nu acționează la vedere. Dacă tot e vorba de superlative, s-ar putea să fim campioni la competiția "mică", cea de uzură, pe care o implică relația cetățean-funcționar public, iar aici beneficiem de o veritabilă tradiție, care aproape că a intrat în firea lucrurilor și are cauze care țin nu numai de funcționarul-corupt, ci și de cetățeanul-corupător, care caută soluții de a-și rezolva demersurile. Este, până la urmă, un climat întreținut de ambele tabere implicate în proces și pe care nu-l poate înlătura educația, ci constrângerea: eliminarea tuturor portițelor și a chichițelor care lasă loc liberului arbitru și fixarea de reglementări clare și neinterpretabile.
Adevărata corupție, la care mă tem că nu suntem campioni - pentru că nu avem "privilegiul", ca națiune, să fim în stare să nu facem nici binele și nici răul performant, până la capăt - este cea care doar rareori iese la iveală. Sunt marile tranzacții care se fac la niveluri înalte, pe bază de înțelegeri bine puse la punct și care nu au martori. Când apare câte o defecțiune de genul Remeș, apare pentru că, pe undeva, lucrurile au ieșit de pe făgaș, iar în aceste cazuri, meritul nu este nici pe departe al polițiștilor sau al procurorilor, care primesc cazul mură în gură. Marea corupție se consumă cu discreție și la mize care fac ca ea să funcționeze impecabil și să rămână, în veci, nedescoperită sau nedovedită. Și aici există, în Europa, tradiții și specialiști cu care nu ne putem pune. Chiar dacă ne-am înscris și noi deja pe un astfel de traseu. Marile cazuri de corupție sunt acolo unde este vorba de bani publici, mulți, acolo unde se fac licitații trucate și unde se acceptă specialiștii despre care se știe clar că-și vor depăși substanțial costurile și că nici grosimea stratului de breton de pe autostrăzi nu va putea fi vreodată măsurat cu precizie și nici valoarea consultanței nu va putea fi evaluată.
Cum spuneam, noi devenim specialiștii Europei în corupția derizorie, penibilă, care se învârte între caltaboșii destinați lui Remeș și vinul și peștele cu care slujitorii justiției, doritori de posturi de șefi, își arvunesc pozițiile în concursuri trucate. Justiția română rămâne, prin asemenea mostre, piatra de moară atârnată de picioarele integrării noastre europene, cea care ar putea înregistra performanța de a ne întoarce de unde am plecat.