Nimic nu-l irită, poate, pe bucureștean, mai mult decât sentimentul că lucrurile stau în loc atinse de aripa paraginii și nepăsării. Schelete de blocuri cu macarale de mult ruginite, drumuri uitate în bălării, fațade scorojite, străzi nemăturate, mormane de gunoaie devenite noi forme de relief, sunt tot atâtea motive pentru care simplul cetățean poate să reproșeze celor care s-au perindat pe la cârma municipalității că i-au încasat voturile și taxele degeaba. lată, însă, că spre finalul mandatului actualei echipe câte ceva începe să se miște. S-au asfaltat câteva străzi ce păreau sortite pe veci testelor de andurantă. S-au sistematizat câteva intersecții create din ruinele demolărilor de fostul edil-șef, față de care părea că acționează resentimente de ordin politic. Calea Plevnei se deschide surprinzător automobilistului care o uitase pur și simplu. Dinspre Piața Victoriei spre Buzești apar în sfârșit bordurile. Câteva trotuare devenite impracticabile au renăscut din efervescența bitumului. S-ar părea că cei care au demarat această acțiune sunt bântuiți de remuscarile anilor de imobilism si încearcă acum, pe ultima sută, să dreagă busuiocul. Sau imaginea electorală - nu se știe prea exact. Indiferent care este mobilul, un lucru este cert: că, în sfârșit, ceva se mișcă, si acest ceva se simte sub roti si sub pasi. Dea Domnul ca minunea să țină măcar până la alegeri. (30 iunie 1995) |