Fãcând ultima corecturã a celui de-al doilea volum al ciclului de publicisticã „Cronologia comentatã a primului deceniu din mileniul III”, care va ieºi din tipar în zilele urmãtoare, volum dedicat evenimentelor anului 2001, am fãcut o constatare interesantã: în luna Octombrie, guvernul de atunci, condus de Adrian Nãstase, prezenta în Parlament bugetul pentru anul 2002. Era o premierã absolutã pentru cei zece ani scurºi de la Revoluþie, când aceastã operaþiune se îndeplinea în termenul stabilit de Constituþie.
Nu ºtiu, acum, cu exactitate, ce s-a întâmplat în urmãtorii ani ai mandatului PDSR-ist. ªtiu însã cã o asemenea performanþã nu s-a mai înregistrat de ani buni, nici sub Tãriceanu ºi nici sub Boc. Ba a devenit aproape un obicei ca anul sã înceapã fãrã a se ºti prea bine între ce parametri se vor încadra cheltuielile. De încasãri, sã nu mai vorbim.
Bugetul pentru 2012 are mari ºanse sã treacã peste finele lui 2011. O scuzã pe care o vehiculeazã premierul ºi oamenii sãi este cã deciziile de fond se vor lua abia dupã ce se va primi luminã verde de la FMI, care FMI întârzie sã o dea pentru cã nici ei nu sunt prea siguri de evoluþia economicã globalã a anului care vine.
Proiectul definitivat de Guvern este prezentat ca un mare succes. „Este o versiune prudentã” – spune premierul. „Se pune accentul pe investiþii”; „Putem vorbi de creºtere, nu de scãdere economicã”; „S-au tãiat la sânge cheltuielile”. ÃŽn acest ultim caz, ceea ce susþine premierul mi se pare o prostie: obiectivul nu e sã tai cheltuieli, pentru cã acestea sunt necesare pentru funcþionarea mecanismelor statului. Sã tai din risipã, din costurile grandomaniei ºi nu din ceea fãrã de ce riºti sã blochezi procese vitale.
Aici este însã o întreagã discuþie ºi polemicile nu vor înceta curând: de unde sã tai ºi cum. Existã însã câteva evidenþe peste care nu se poate trece. ªi acestea þin de bugetarea preferenþialã a unor instituþii în detrimentul altora. Serviciile – mai mult sau mai puþin secrete: bugetele acestora cresc constant, an de an. Chiar ºi în vreme de crizã. Aceste instituþii – vitale, altfel pentru un stat de drept – ajung sã consume tot mai mult pentru a-ºi justifica existenþa. SPP-ul, de pildã, a devenit un soi de supra-serviciu, cu o mulþime de atribuþii, în condiþiile în care ameninþãrile la adresa unor persoane sau instituþii nu sunt nici pe departe comparabile cu cele din state aflate în prima linie a terorismului. Este chiar nevoie ca în spatele fiecãrui demnitar sã stea o armatã de bodyguarzi? Nu prea cred! Nici criza nu a diminuat lista – enorm de lungã – a beneficiarilor acestor servicii. Sau SIE: ce justificã creºterea continuã a costurilor pentru un serviciu care nu prea mai are ce ºi de ce spiona? ÃŽn condiþiile în care structurile continentale sau euroatlanticã fac asta ºi pentru noi. Cã de spionaj economic nici nu mai poate fi vorba. Oricum, nu ne-ar mai folosi la nimic.
Atunci care este raþiunea creºterii cheltuielilor acestor instituþii? Plata armatei de generali? Sau a devotametului acestora. |
|
| Accesari:
10445
|
Adauga o opinie