Dl. Ludovic Orban este năpădit de regrete față de soarta crudă a colegului Remeș. Zice ministrul Transporturilor: „... îmi pare rău că a ajuns în această situație penibilă, târât de o Iudă. Așa cum este el, mucalit, nu are maniere în relația cu presa sau de comunicare. A salvat România în anul 1999 când se afla în incapacitate de plată, totul numai datorită lui, și nu trebuie să aruncăm cu pietre și noroi”.
Este cea mai confuză, cea mai ilogică și mai stupidă cugetare emisă îm ultima perioadă de un personaj care excelează la capitolul „relația cu presa” și „comunicare”, domenii pe care le stăpânește incomparabil mai cu talent decât transporturile propriu-zise, unde contribuția sa decisivă rămîne tot la nivelul declarațiilor. Deci, după dl. Orban, Remeș este o victimă. A acelei „Iude” nenumite, care l-a vândut pe 15.000 de arginți. În mintea dlui ministru, ex-colegul său era un fel de Iisus neprihănit, care nu a precupețit niciun efort pentru a salva țara. De la ce? De la dezastrul provocat de guvernarea din care făcea parte. Și cum a salvat-o? A adus cumva bani de-acasă, să plătească ratele scadente ale îndatorării țării? Hai să fim serioși! Poate că ar trebui să-i ridicăm dlui Remeș și o statuie ecvestră, cu dânsul călare pe unul dintre scaunele pe care voia să pună taxă la cârciumi.
Tot în mintea dlui Orban, reacțiile la fapta colegului său constituie o „aruncare cu noroi”. Dar cu ce ar trebui să se arunce oare în cel dovedit a fi comis cea mai înjositoare faptă la care se poate preta o persoană mandatată cu încrederea publică? Cu trandafiri? Cu ramuri de măslin? El, Remeș, primește exact ceea ce merită. Iar vânzarea acelui „Iuda” n-a făcut decât să pună capăt unei cariere infracționale. Nu știu dacă dl. Remeș a mai luat sau nu șpagă și înainte. Este foarte limpede însă că dacă aceasta i-ar fi ținut, nu s-ar fi oprit aici. Văzând cât de simplu este să realizezi ceea ce n-ai putea realiza altfel, s-ar fi dedicat, probabil, unei astfel de ocupații. Mai ales că ce mare efort făcea? Nici nu trebuia să îl bage pe Ciorbă în față. Trebuia doar să îndemne la exigență față de ceilalți. Ori, din punctul acesta de vedere, ministerul său s-a dovedit o vacă bună de muls. Mai ales că are în subordine o Regie din care banii publici curg râuri-râuri spre buzunarele clientelei agreate. O știu foarte bine cei care au trecut pe acolo lăsând urme adânci, pentru ca acum să facă pe neprihăniții.
Compasiunea dlui Orban mi se pare a fi, mai degrabă, un exercițiu retoric de auto-protecție. Vezi Doamne, cât de expuși suntem noi ăștia care vrem să facem bine, și vine câte-o Iudă din asta și după aia ne împroașcă cu noroi, uitând subit cât bine am făcut noi țării și de la câte dezastre am salvat-o.