Îmi amintesc faptul că, la debutul campaniei electorale din 1996, la prima emisiune pregătitoare a „Turneului Candidaților" pe care am realizat-o la Antena 1, am avut surpriza să remarc un personaj al scenei politice care până atunci îmi scăpase. La întâlnirea cu șefii de campanie electorală a celor două forțe reprezentative ale momentului - PDSR și CDR -, aceasta din urmă a fost reprezentată de domnul Remus Opriș. Nu-l întâlnisem până atunci în nici una dintre peregrinările mele gazetărești. Nu vreau să spun că, dacă eu nu l-am remarcat, dânsul n-ar fi existat. Vreau doar să spun că prestația sa din acea întâlnire - calmă, precisă, hotărâtă, necruțător de „la obiect" - m-a făcut să regret că formațiunea căreia-i aparține nu-l distribuise mai des în astfel de roluri. Am fost convins că viitorul îi rezerva o partitură pe măsură - și lucru- rile chiar păruseră să o ia pe acest făgaș. După o campanie electorală încununată de succes, dl Opriș a poposit la unul dintre pupitrele-cheie ale noii administrații: Secretariatul General al Guvernului, instituție din care Viorel Hrebenciuc făcuse un fel de placă-turnată a Executivului. Un an de zile, cât a stat acolo, dl Opriș n-a reușit decât să facă uitat debutul său promițător pe prima scenă a politicii. După ce a părăsit postul, prin „impulsul" dat de noul premier, a contribuit hotărâtor la săparea unei tranșee periculoase între „conservatori" și „reformiști". Acum, în plină criză, el este cel care reușește să toarne, sistematic, gaz peste foc.
Ultima sa declarație, privitoare la mediocritatea premierului, mă face să mă întreb care este obiectivul dlui Opriș și al „partidei" pe care o reprezintă: lupta contra Puterii? Care Putere? A cui? Mai mult, dacă e vorba de mediocritate, să extindem puțin aria și vom constata că avem un premier mediocru, reprezentând un guvern mediocru, propus de o formațiune politică mediocră, în cadrul căreia dl Opriș este departe de a face figură de stea strălucitoare.