Și președintele, și primul-ministru, și o droaie de miniștri cu portofolii mai mult sau mai puțin importante, bat lumea în lung și în lat animați de o idee devenită fixă: atragerea capitalului străin. Cu toții doresc să-i convingă pe investitorii care nu mai știu ce să facă cu banii, că cel mai bun lucru ar fi să-i investească în România. Să cumpere ce-a mai rămas prin rafturile APAPS-ului, la raionul de solduri. Pentru că ceea ce era cât de cât interesant, s-a vândut de mult sau s-a dat pe nimic (nu se include aici șpaga). Efortul demnitarilor români este meritoriu și, pe alocuri, înduioșător. Peste tot pe unde îi poartă periplul diplomatic se constată, mai întâi, că relațiile politice sunt excelente, dar că cele economice se află în suferință, nefiind nici pe departe la nivelul primelor. De unde angajamente ferme de a se face totul pentru ca schimburile bilaterale să crească precum Făt-Frumos, într-un an cât alții în zece. De cele mai multe ori, buna credință a partenerilor nu poate fi pusă la îndoială. Și dau doar două-trei exemple: în ultimele luni, președintele Iliescu a vizitat, în ordine, Rusia, China și Germania. Trei țări al căror cuvânt cântărește greu și în politică și în economie mondială. Trei țări care sprijină România și care sunt dispuse să o facă și în continuare. Dar care au o problemă: ori România nu reușește prea bine să-și facă cunoscute ofertele ori nu le are. Incapacitatea agenților noștri economici de a lucra în echipă este, de-acum notorie. Reprezentarea lor este parțială sau formală. De cele mai multe ori lipsește elementul care ar putea concerta eventualele comenzi complexe ale unor beneficiari. Cu alte cuvinte, România, așa cum este organizată astăzi, nu reușește să ofere cât i s-ar putea cere. În aceste condiții, atragerea capitalului străin se transformă într-o banală atragere a capitalelor străine, la fel de fel de forumuri în care faptele nu reușesc să onoreze vorbele. |