"În România, antisemitismul nu mai are obiect" - spunea, după 1990, rabinul Moses Rosen, un om în general echilibrat și cu simțul realității. Motivul pe seama căruia punea el "criza" antisemitismului era acela că după masivele "vânzări" de evrei din timpul lui Ceaușescu, comunitatea se redusese drastic. Cifrele vehiculate atunci variau între 10 și 20.000, între aceștia nefiind sigur că se numărau și cei care își asumau deschis o astfel de descendență sau nu. Acest lucru depindea, de obicei, de conjunctură și de interese, dar nu era în măsură să modifice spectaculos procentul populației de origine evreiască. În astfel de condiții, evreii români nu mai constituiau o entitate pe seama căreia să poată fi puse unele dintre crizele curente din viața unei societăți. Lucrurile nu s-au schimbat fundamental în ultimii ani, populația evreiască nici scăzând și nici crescând semnificativ. Au crescut însă ca număr sesizările referitoare la o anumită atitudine antisemită - fie că e vorba de rarele, dar cu atât mai regretabilele profanări de morminte din cimitirele evreiești, fie că este vorba de unele declarații ce ar putea fi bănuite de o anumită tendință antisemită. Acestea din urmă au alimentat copios în ultimele luni presa din Israel, în criză de subiecte, care a făcut din aceste neînțelegeri subiecte de primă pagină în colectivități extrem de sensibile. Au fost răstălmăcite declarații ale președintelui, au fost acuzate conversații private, lipsite de martori, au fost invocate gesturi care ar fi putut aduce atingeri unor orgolii. Toate acestea au reușit să inducă ideea că România este locul unde populația majoritară ar nutri resentimente, acum, față de o etnie cu care de-a lungul timpului s-a avut într-o armonie care n-a existat prin alte părți, de unde astăzi se ridică voci acuzatoare. În concurența acerbă pentru varii oportunități mai mulți sau mai puțin europene, orice "fault" poate fi folositor, mai ales dacă arbitrul nu-l bagă în seamă și nu fluieră regulamentar. Cum e cazul nostru... |