Anul 2002 poate deja să rămână în analele performanței parlamentare ca anul în care proiectul de buget a fot depus în termenul prevăzut de lege. Nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru de 11 ani! De regulă, ne obișnuisem să asistăm la discuțiile pe marginea lui prin aprilie-mai ale anului în curs! Fie ca această excepție să fie de bun augur, măcar în privința metodei. Că în privința resurselor nu prea are cum. Adică, din acest punct de vedere, lucrurile stau ca și până acum. Bani puțini, nevoi mari sau în accepțiunea lui Pristanda: familie mare, remunerație mică. După buget, evident. Ce relevă în linii mari, proiectele noastre de buget? În primul rând, o incapacitate cronică de a acorda resursele cu nevoile. Sistematic, pentru acoperirea cheltuielilor bugetare se apelează la mijloace restrictive și descurajante pentru progresul economic, ca și la ficțiuni enorme (datorii, taxe neîncasate, estimări fanteziste). Pentru cei care-l realizează, proiectul de buget pare un joc de societate, un fel de "Monopoly", mai degrabă decât o proiecție a raportului real dintre posibilități și necesități. Ceea ce urmează, după schiță, este și mai hazliu: toată lumea se plânge de puținătatea sumelor alocate (cu excepția culturii!) toți vor să li se mai dea ceva tăindu-se de la alții! Proiectul devine un soi de "anteriu al lui Arvinte" din care se tot taie de pe la spate, pentru a se acoperi în față, ceea ce se află sub anteriu devenind, mai devreme sau mai târziu, supărător de vizibil Problema noastră nu este bugetul, ci de unde izvorăște el: dintr-un management neperformant! O țară e ca un SRL: merge bine dacă e bine gospodărit, bine chibzuit, dacă-și asigură producția eficientă și desfacere rapidă. Dar dacă e unul în care se vorbește enorm și nu se gândește prea mult, se risipește și se fură, atunci cu siguranță că nu va avea beneficii și va trebui să trăiască cu mâna întinsă la mila și înțelegerea altora. Îmbrăcat în clasicul anteriu al lui Arvinte. |