Există momente în viață când realizăm că nici o instanță pământeană nu ne mai este de folos și ne îndreptăm atunci gândurile și speranțele spre acela pe care-l considerăm a fi directorul executiv al vieții noastre în situațiile limită. Dumnezeu este, de regulă, recursul nostru extraordinar și, asemeni oricărui VIP, există și în ceea ce-l privește o suită de reguli bine precizate, între care și aceea că anticamera eternității este biserica. Ne îndreptăm, deci, pașii spre lăcașul de cult atunci când toate celelalte drumuri ne apar zadarnice și pline de deșertăciune, cu speranța secreta ca Domnul are ochi și urechi numai pentru nevoile și suferințele noastre nu și pentru orgolii, egoisme și necinste. Este, însă, dreptul nostru fundamental să sperăm și nimeni, nici chiar Cel de Sus, nu ni-l poate lua.
Toate religiile uzează de această formă de dialog cu eternitatea. Porțile moscheelor, sinagogilor, catedralelor sunt întotdeauna deschise și accesul păcătoșilor se face fără nici un fel de opreliști. Numai pravoslavnica noastră biserică ortodoxă pare să aibă alte reguli. Mare parte din zi și bună parte din săptămână ușile bisericilor sunt zăvorâte pentru că Dumnezeul nostru este, probabil, un birocrat care nu dorește să fie deranjat când i se năzărește oricărui nevrednic, dacă nu cumva regula nu este făcută de unii dintre comozii săi slujitori. Audiența la Domnul poate avea loc, ca la Primărie, în anumite zile si la anumite ore si cred că nu este de mirare că în asemenea condiții ritul majoritar pierde văzând cu ochii credincioși în fața celor a căror politică rămâne cea a ușilor deschise. |