Ziarul personal Octavian Andronic
25 Apr 2019 - 03:00
Home Punctul pe Y ANDOgrafia zilei Foto EXPO

Ultimele postări pentru: 
> Punctul pe Y
> ANDOgrafia zilei
(dată curentă)

EXPOZIȚII 

ANDO - 100% Centenar

 



Arhiva foto 



Nou !!! 

Inedit 

Gura lumii 

Meandrele concretului 

Când eram mic am vrut să mă fac pilot. Dar am descoperit că am probleme cu vederea și atunci m-am făcut politician.

-- Ioan Mircea Pașcu

Sectiune diverse... 
Adauga o opinie

Cautare ZP 

Jurnal American: Călătorie prin Moonland (I) - (2 Martie 1991)
.: Data 18-Feb-2011 :: Accesări: 879 :: Tipărețte pagina curentă :: Tipărește tot:.

Este luni. Pe biletul de avion al companiei PANAM scrie joi. Din Frankfurt. Pare o imposibilitate: Bilet până la Frankfurt, viză germană, viză americană – toate acestea doar în trei zile. Reprezentantul A.L.C. nu-mi înțelege deloc scepticismul. „It’ll be all rigt!”, spune, cu accentul său neaoș italian. Nu pot să promit nimic. Păstrez biletul fără să mă gândesc serios că o călătorie peste ocean ar mai fi posibilă în astfel de condiții. Dar minunea se întâmplă: miercuri am tot! Cele două vize și biletul de TAROM – companie „odihnită” după luna de relaș sindical și dornică să ne poarte pe meridiane. Știu că nu voi fi singurul român la această a 28-a American Leadership Conference, de la Washington, dar nu știu cine sunt ceilalți doi invitați care, din câte mai reușisem să aflu, au plecat deja de luni. „Vei vedea, e foarte interesant. Sunt lideri de opinie din toată lumea, în special din Estul Europei” – îmi mai spusese Graziano, înainte de a pleca la Viena, de unde urma și el să se îndrepte spre Frankfurt.

DRUMUL SPRE WEST

Joi dimineață sunt la Otopeni. A început să ningă și pe pistă s-a așternut deja un strat subțire de zăpadă. Pentru a-l curăța, plecarea se amână cu o jumătate de oră. Cineva mi-a cobit că ar fi foarte posibil să piuerd legătura cu PANAM-ul, între ele fiind răgaz doar de o oră. Păstrez, din prudență, valiza cu mine, pentru a evita o pierdere de timp în așteptarea bagajelor. BAC-ul decolează scurt și după ce va mai mult de o jumătate de oră aterizează la Timișoara. Se mai urcă vreo câțiva pasaageri. Două bătrâne nemțoaice se așează pe sacaunele de lângă mine. Pe undeva pe deasupra Ungariei ni se servește masa. Spre tava mea, pe care rămân neatinse sau consumate doar pe jumătate felurile, bătrânele aruncă priviri încărcate de reproș. Ce nu mănâncă, ele împachetează gospodărește și pun în sacoșe. Înntr-un târziu, ca un răspuns la privirea mea fugară, îmi explică: „Noi nu aruncăm nimic. Voi, aici, risipiți mult. Se muncește puțin și se aruncă mult în România”. Sunt stabilite în Germania de câțiva ani și au venit în vizită, la rude. Cea de lângă mine, mai...tânără, mă privește bănuitor și-mi declară ritos: „Noi suntem cu Iliescu. E om de treabă. Și a făcut ceva pentru oameni. Ce-or fi făcut ceilalți?”. Dau din umeri, pentru că, sincer, nu știu ce-au făcut ceilalți. Se pare că experiența lor în țară a fost dură. „Tineretul ăsta nu mai respectă nimic. Nu mai are rușine de nimic. Știe să se schimonosească și să strige „Jos”. Altceva nu.” N-are importanță că nu aprob. Sunt pornite. „În România trebuie muncă, nu politică.” Aici nu mă pot abține și dau din cap. Mulțumite, bătrânele mă abandonează și o dau pe nemțește, cu ale lor. La Frankfurt sosim cu vreo jumătate de oră înainte de decolarea PANAM-ului. La vize, coada mea stă. Am în față niște pakistanezi cu probleme. În fine, trec și aflu că plecarea e dintr-un alt corp, unde se ajunge cu autobuzul. Vine unul și mă duce. Împreună cu alți vreo doi pasageri. După o cursă sufocantă pe lungile coridoare în căutarea porții B 53, a cărei rezonanță războinică mă obsedează , ajung. Văd aparatul pe pistă, lângă „gura” tunelului. Funcționara de la poartă e foarte calmă: „Da, e Washingtonul, dar nu se mai poate urca”. Mă resemnez cu ideea că voi petrece 24 de ore pe unul dintre confortabilele scaune ale interminabilelor săli de așteptare. La ghișeul Lufthansa, unde mi se face reprogramarea, aflu cu surpriză că voi fi cazat în hotelul Sheraton, de alături, pe spezele companiei care a întârziat. Mi se dau și trei bonuri de masă, valabile la orice restaurant al hotelului. Următoarele 24 de ore le petrec într-o cameră elegantă, în fața televizorului cu vreo 15 programe plus patru „cu plată”. Realizez acest din urmă lucru abia a doua zi înaintea plecării și tariful mă înfioară: vreo 20 mărci pe zi! Și fuseseră două – din punct de vedere...TV! Micul dejune – pantagruelic – se servește în cameră și este atât de consistent încât renunț la prânz. Afară fulguie ușor. Prevăzător, ca tot românul care a pierdut odată ceva – tren, avion sau mai știu eu ce – mă prezint la poarta B 53 cu două ore înainte. Sunt primul și responsabila cu securitatea zborului are prilejul să mă descoasă în tihnă: unde și de ce merg, dacă mi-am făcut singur bagajul, dacă mi-a umblat cineva prin el, dacă mai am și un alt document de identitate decât pașaportul, dacă am vreun aparat cu baterii să scot bateriile și să le pun în altă valiză etc. E război, de, și se suflă și iaurt! Aparatul – un AIRBUS 300 (ce șmecherie o fi fost la mijloc de a cumpărat această mare companie americană un aparat european? – s-ar fi întrebat orice jurnalist român cu adevărat independent) se umple doar pe jumătate cu americani de toate culorile însoțiți de o droaie de copii. Serviciul de bord e atent dar cam parcimonios, din cauza crizei. Cola și berea sunt servite cu paharul, nu cu sticla, iar ziarele se epuizează în partea din față a avionului. Pentru a asculta filmul care rulează pe monitoarele T.V. trebuie să închiriezi, cu 6 dolari, o pereche de căști. Ca să se vadă clar că lucrurile nu merg prea grozav, căruțul de freeshop se plimbă îndelung fără a fi solicitat. Drumul spre vest durează nouă ore. Plecăm pe la 2 p.m., ora Frankfurtului și sosim pe la 5 p.m., ora Washingtonului.Coborâm într-un tunel după a cărui parcurgerea ne trezim într-o sală care, pe neașteptate, pornește la drum! Se dovedește a fi un soi de autobuz înalt cât o casă cu două niveluri, al cărui șofer ghicește drumul printr-un monitor T.V. Ciudățenia asta se mișcă lin până ajunge lângă o clădire în care-și varsă discret încărcătura de pasageri. În avion, la coborâre, l-am reîntâlnit pe Graziano, împreună cu doi bulgari. Au pierdut și ei avionul de ieri. Formalitățile de viză și vamă sunt rapide și ne pomenim în sala de așteptare unde un individ între două vârste ține în brațe un panou pe care scrie „American Leadership Conference”. E pentru noi. Ne suie într-un microbuz Dodge și pornim spre oraș. Aeroportul Dulles e la vreo 20 kilometri. Ghidul nostru se descurcă și el dificil în Capitală. Aflăm că e din New York și că pentru el, asemenea multor conaționali de-ai săi, Europa e pe undeva pe lângă Golf, iar Europa de Est e mai greu de localizat! Sosim în cele din urmă la hotelul Marriott Crystal Gateway, undeva pe lângă Pentagonul a cărui siluetă masivă e cufundată în întuneric. Lumea e în week-end, chiar dacă e război.

American Leadership Conference

Hotelul e elegant și pretențios și face parte dintr-o rețea fondată de un întreprinzător mormon cu același nume. Este situat într-un cartier rezidențial, cu multe clădiri noi, în special hoteluri și bănci, în latura dinspre Arlington a Capitalei americane. Primim cheile camerelor și, deși marți seara la București o voce plăcută, vorbind tocmai din Washington, mă întrebase la telefon dacă fumez, constat că în cea care mi-a fost repartizată conlocuiesc cu un sârb care a lăsat în urma lui două scrumiere pline de chiștoace. Mă schimb și, coborând spre sala de conferințe unde are loc recepția de deschidere a reuniunii, semnalez recepției inadvertența. „Sorry” – mi se spune și mi se schimbă pe loc camera. Sala de recepție este enormă și la mesele rotunde au loc deja o sumedenie de domni și doamne costumați sobru, de seară. Ne îndreptăm spre o masă unde se află cei doi compatrioți ai mei: sunt profesorii Mircea Coșea, șeful Comisiei de Prognoză Economică de pe lângă Guvern și Dumitru Dan Popescu, ambii de la A.S.E. Pe un podium, împodobit cu drapelele statelor Unite și cel al organizației Causa Internațional este celebrul pupitru american, purtând emblema Conferinței. La el ia loc domnul ambasador Phillip V. Sanchez, președintele Conferinței, care anunță programul, componența delegațiilor și numele invitaților de onoare. Aflu că, în afară de americani, printre cei vreo 500 de participanți sunt prezente delegații din U.R.S.S. (cea mai numeoasă), Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Elveția (?). Germania (fostă de Est). Apoi, în timp ce se servește masa, ia cuvântul invitatul de onoare, senatorul Jesse Helms, liderul minorității republicane, om cu darul și experiența vorbirii, care face un lung expozeu asupra stării națiunii și a problemelor ei, în special cele legate de războiul din Golf. În timp ce acesta alternează considerațiile politice cu anecdote de succes garantat, trei sferturi din delegația est-europeană a și început să picotească. Fusul orar nu prea poate fi trișat și până la urmă se va dormi în lege. În fine, la microfon trece domnul Bo Hi Pak, un corean înalt, cu trăsături fine și vorbind o engleză graseiată. Dânsul este boss-ul, președintele organizației CAUSA International, cea care finanțează aecastă manifestare. Fost ambasador al Coreei prin țările Americii Centrale, actualmente patron al unor importante societăți industriale și comerciale, dr. Bo Hi Pak este un intelectual rasat. Citează copios din filosofi și economiști, scriitori și fizicieni. Printre preferințele sale figurează și Soljenitin, iar asta face plăcere rușilor, care se mai înviorează.. Masa, udată din belșug cu apă la gheață, ia sfârșit pe fondul unui film documentar care evocă ororile produse în lume de regimurile totalitare, doctorul Bo Hi Pak anunțând și tematica primei zile a conferinței ce va începe a doua zi fix la ora 8.15.

În noua cameră în care sunt de data asta singur, fac mai întâi un tur al canalelor TV. Buletinele de știri ale CNN-ului transmit ce se petrece în Golf și în America. A avut loc prima înmormântare a unui ostaș american. Avea trei copii...Barbara Bush, soția președintelui, a făcut o călătorie de la Washington la St. Paul cu un avion comercial pentru a mai da curaj americanilor. Criza Golfului este în cel mai înalt grad resimțită de către companiile aeriene.Sunt și vreo 8 canale de „pay T.V.” – cu filme erotice sau de aventuri – dar nu funcționează. Ulterior am aflat că au fost discret deconectate cele din camerele congresiștilor, nu din motive de plată, ci din motivele pentru care la mese se bea doar apă rece și sucuri iar în sertarul noptierei se afla o biblie și asa mai departe...

Dimineața, mic dejun suedez, cu multe fructe (pepene roșu și galben, ananas, kiwi, căpșuni și alte astfel de „orori” proaspete), după care direct în sala de conferințe. Aici s-au instalat pupitre lungi, cu mape de materiale, căni de apă cu gheață și borcane cu bomboane multicolore. Lipsesc cu desăvârșire scrumierele. Primul briefing are ca temă „America, Uniunea Sovietică și lumea”.Conferențiază dr. Thomas Ward. Este acompaniat de diapozitive. Vorbește cursiv, la obiect: pericolul totalitarismului, export de revoluție, eșecul practic al doctrinei marxiste. Rușii – cărora li se face traducerea în cască – ascultă placizi. Sunt o mulțime de deputați din Sovietul Suprem și din sovietul Federației Ruse. Mai e și un tip de la televiziune, îl recunosc de pe vremea când urmăream emisiunea „Vzgliad”. Filmează din când în când, cu o cameră video și nu-și face probleme din a-și aprinde câte o țigară, indiferent la privirile mustrătoare ale americanilor din jur. Urmează un „coffee break”. Cafea americană lungă, cu lapte și substitute de zahăr. Și sucuri naturale de fructe. Atmosfera se înviorează vizibil, exact în momentul în care vocea de stentor a ambasadorului Sanchez ne invită din nou la treabă. A doua conferință e susținută tot de dr. Ward. „Opțiuni și schimbări pe cale să se producă”. Tot cu diapozitive. Bine documentat și argumentat. Un eseu asupra stărilor de lucruri din Europa și din lume, după prăbușirea „lagărului” comunist. Din nou „coffe break”. Și cel de-al treilea act. De data aceasta, conferențiar dr. William D. Lacy. „Criza din interiorul marxismului” – este subiectul expozeului său. Știe multe despre marxism și nițel altfel decât îl deprindeam noi la învățământul politic. Combate tare, dar cu argumente. Nu citesc nimic pe fețele deputaților poporului. Doar spre sfârșit, un soi de plictiseală, venită din prea multă cafea și apă rece. Este, de altfel, sentimentul care mă încearcă și pe mine. Prânzul, după moda congreselor și conferințelor, are același caracter aplicat. Numai că de această dată vorbitorul este Serghei Luscikov, ministrul sovietic al justiției. Prezintă un succint expozeu despre efectele perestroikăi și glasnosti-ului asupra sistemului juridic și răspunde la întrebări. Americanii sunt curioși, mai ales când este vorba despre această fascinantă Uniune Sovietică ce a încetat miraculos să mai fie inamicul „numărul 1”, și despre Gorbaciov. Mâncarea e consistentă, apa rece și cafeaua lungă. Încheierea prânzului îi vestește pe cei dornici să se retragă la un pui de somn că fix la ora trei încep discuțiile pe secțiuni, timpul liber fiind programat abia între 5 și 7. Fusul orar mă apasă însă prea tare și mă retrag cât pot de discret spre camera 5070, constatând că nu sunt singurul care procedează în acest mod nu foarte onorabil. Revin senin la masa de seară, unde domnu Sanchez ne reamintește somitățile participante, subliniând cât sunt de fericite gazdele pentru o asemenea reprezentare. Urmează un film, de asemenea documentar, despre acțiunile organizate de CAUSAINTERNATIONAL în America Latină, unde doctrina reverendului Moon se bucură de o apreciere deosebită. Este prima menționare de acest fel și pentru moment mi-e greu să înțeleg ce legătură este între Conferință și Biserica Unificării. Înțeleg mai bine a doua zi de dimineață, când, după slujbele pe rituri, organizate în câteva dintre saloanele hotelului, dr. Thomas J. Ward face, în expunerea „Oviziune mondială asupra libertății”, o introducere în doctrina reverendului Moon. Pe pupitrele noastre se află, de această dată și „Manualul de lectură CAUSA” – „o examinare critică a doctrinei marxist-leniniste, o critică a confuziilor din sistemul apusean de valori și o nouă viziune bazată pe proeminența Domnului.

Această viziune, Godismul, precum și criticile sunt inspirate de concepțiile reverendului Sun Myung Moon, fondatorul CAUSA INTERNATIONAL”. Înțeleg, în sfârșit, ceea ce pare să fi fost de la sine înțeles de către aproape toți ceilalți. Dar, viorba românului, mai bine mai târziu decât deloc!

Octavian Andronic

.: Înapoi la subiect Carnet de reporter