Ziarul personal Octavian Andronic
23 Oct 2017 - 08:51
Home Punctul pe Y ANDOgrafia zilei Foto EXPO

Ultimele postări pentru: 
> Punctul pe Y
> ANDOgrafia zilei
(dată curentă)

EXPOZIȚII 
Expo ANDO XXXX (15 martie 2016)

 



Arhiva foto 



Nou !!! 

Inedit 

Gura lumii 

Meandrele concretului 

Vor să mă aresteze pentru că am vândut niște vaci cu reumatism!

-- Ioan Mureșan, fost ministru al Agriculturii

Sectiune diverse... 
Adauga o opinie

Cautare ZP 

AMERICA 'MĂGARULUI ARGINTIU' - AMTRAK (29 aprilie - 01 mai 2004)
.: Data 18-Feb-2011 :: Accesări: 1266 :: Tipărețte pagina curentă :: Tipărește tot:.

Introducere

De când s-au deschis granițele și pentru români, literatura de călătorie, reportajul 'extern' nu mai au căutarea pe care au avut-o altădată, când reprezentau unica posibilitate de a trage cu ochiul dincolo de cortina informațională.

Mi-amintesc cu cât interes am citit prima carte despre America scrisă de un fost membru al Comitetului Olimpic, sau revelația pe care mi-a produs-o 'America ogarului cenușiu' a lui Romulus Rusan, ca să nu mai vorbesc despre reportajele Feliciei Antip din desele sale voiaje aeriene într-o Americă interzisă.

De 15 ani de când călătoresc și eu, și de când nevoile gazetărești m-au purtat prin vreo 70 de țări, nu am simțit niciodată imboldul pe care-l simt acum de a așterne pe hârtie amintirile unui voiaj relaxat, fără obligații de serviciu și fugăreală oficială. Probabil că de vină este faptul că a fost unul diferit de celelalte, mai nemijlocit și mai surprinzător. Iată de ce m-am hotărât să scriu acest 'Spre Est, prin Nord-Vest', ca o parafrază la un film celebru a cărui acțiune se petrece, în bună parte, în trenul de cursă lungă în care m-am îmbarcat și eu la Los Angeles, luându-mi inima în dinți pentru o traversare a Americii de la Vest la Est, de-a lungul a 4.000 km prin 12 state, timp de trei zile și trei nopți.

Spre Est, prin Sud-Vest

AMERICA 'MĂGARULUI ARGINTIU' - AMTRAK

Trenul pleacă cu întârziere din Los Angeles. Face câteva manevre și, înainte de a porni în lunga traversare a Americii suntem invitați la masă prin stația de amplificare, în vagonul restaurant, unde chelneri iuți și atenți ne înghesuie câte patru la fiecare masă. Mâncarea e bună, sățioasă, dar dacă vrei o bere e extra - o plătești cash. Însoțitoarea de vagon e o mulatră tânără și amabilă, Veronika o cheamă, după cum se vede pe ecuson, care aflând că n-am mai călătorit cu AMTRAK-ul ne face un scurt instructaj. Apoi ne spune că va veni să aranjeze paturile când vom dori să ne culcăm, ceea ce se întâmplă destul de curând. Afară se întunecă și, după ce trecem de San Bernardino, nu prea mai este nimic de văzut. Până acolo însă au defilat înșiruiri de case, antrepozite și așezări de case paralelipipedice din lemn, înghesuite unele în altele. Din când în când, câte o zonă rezidențială, cu vilișoare cochete. California își îndreptățește renumele de stat suprapopulat, nearătându-ne nimic de genul a ceea ce pe vremuri noi numeam palmă de pământ nelucrată sau neocupată.

Debutul călătoriei noastre de-a latul Americii a avut loc, însă, cu câteva zile mai devreme, înainte de a ne urca în SOUTHWEST CHIEF, sau ‚căpetenia indiană din sud-vest’, cum se numește garnitura la bordul căreia ne aflăm. Mai precis, a început la uriașa CONVENTION CENTER din Los Angeles, unde avea loc Târgul anual al turismului american - POW WOW 2004 (destul de greu am deslușit semnificația termenului de POW WOW: este zgomotul pe care îl face pufăirea fumului tras din ‚pipa păcii’ indiană). O secțiune a Târgului (Media Merket) i-a pus față în față pe operatorii de turism și pe ziariști. Așa s-a întâmplat că am ajuns la standul AMTRAK, la care trona o negresă ‚in her 40-ies’, semeață și binevoitoare în același timp. Aflând de interesul nostru pentru călătoriile cu trenul (într-o țară în care se călătorește preponderent cu avionul sau cu mașina), ceea ce trebuie să i se fi părut cam bizar, a avut o inițiativă care dovedea că era o persoană importantă la headquarterul AMTRAK din Oakland. Verne Graeme - așa o cheamă - ne-a oferit această călătorie, de la Los Angeles la News York, ca un ‚gift’ din partea companiei, în semn de prețuire față de interesul nostru. A pus mâna pe telefon și i-a trasat lui Sybol Evans, din Oakland, sarcina de a ne face rezervările și de a ne elibera biletele. Ne-a avertizat însă că traversarea Americii cu Amtrak-ul durează nu 4 ore, cât faci cu avionul, ci trei zile și trei nopți în cap! Și că va trebui să schimbăm la Chicago, neexistând legătură directă. Ne stăteau în față 4.000 de kilometri, cât distanța București-Paris dus-întors! Pentru europeanul care, de regulă, călătorește prin America doar cu avionul - sau cu mașina, pe distanțe scurte, o astfel de călătorie reprezintă singura șansă de a vedea America, de a o înțelege cât de cât, atât cât îți oferă fereastra vagonului și traseul, dincolo de tradiționala aglomerare urbană a marilor metropole, precum LA sau NY.

O Americă ‚mai profundă’, văzută în acele secțiuni ale sale pe care ți le oferă traseul și lumina zilei. Pentru că doar jumătate din timpul călătoriei se petrece la lumina zilei.

Sybil și-a făcut datoria și a doua zi ne-a comunicat datele rezervării, biletele urmând să le luăm înaintea plecării, din Gara Centrală - Union Station.

Cu grija clasică a călătorului cu trenul de a nu i se întâmpla ceva neprevăzut, am sosit în gară cu vreo patru ore mai devreme. Numai bine pentru ceea ce avea să se întâmple. La ‚bilete’ nimerim peste o negresă imensă și lentă care, după ce găsește rezervările ne anunță sec că avem de plătit 600 de dolari! Moment de stupoare: unde este gift-ul oferit de Verne? Față de nedumerirea noastră evidentă, mai ciocănește ceva pe clapele calculatorului și conchide: Yes! Sunt plătite, dar nu întreaga sumă! Mai rămânea ceva despre care nu era prea sigură că intră în ‚promoție’. Se consultă mai întâi cu un coleg chinez și neajungând la vreo concluzie ne informeză că trebuie să se intereseze mai în amănunt. Pleacă și revine după vreo jumătate de oră, senină, spunându-ne: OK! Dați bagajele! Când să dăm bagajele, una dintre valize ne face figura: cântărește 53 de uncii (parcă!). Adică cu vreun kilogram mai mult decât convenția cu hamalii americani care refuză să manipuleze bagaje mai grele de 20 kg. Sentința casierei este fără recurs: trebuie să scoateți surplusul, altfel nu vi-o primesc! Ne oferă o cutie de carton în care am putea pune diferența, dar care va fi taxată suplimentar. Deschiderea și ușurarea valizei constituie un coșmar, după chinul de a îndesa în ea toate lucrurile strânse până atunci. N-avem încotro și trecem diferența în bagajele de mână, fără nici o problemă. Dăm bagajele, ne eliberăm de marea grijă și cu biletele în buzunar încercăm să folosim cât mai creator timpul rămas până la plecare. Alegem mai întâi să bem o cafea și un chilli ‚home made’ (ca la mama acasă) la un mic bufet din gară ținut de un mexican. Cafeaua e lungă și fără gust, iar chilli foarte condimentat. Apoi ne mutăm într-un mic părculeț spre care dă sala de așteptare. Gara e construită în stil mexican, cu patio, e curată și elegantă și nu seamănă cu locurile prin care, tradițional, trec puhoaiele de călători. Părculețul e cochet, are un gazon perfect și din tufișuri se aude muzică de jazz. Câțiva tineri s-au întins pe bănci și dorm. Alții traversează parcul târând literalmente incredibil de multe bagaje, incredibil de voluminoase. Timpul trece greu și hotărâm să dăm o raită prin împrejurimi. Nimerim într-un spațiu în care funcționează un pitoresc bazar mexican. De-o parte și de alta a celor două străduțe se află clădiri de epocă, între care și cea mai veche casă din L.A, construită pe la 1810 și devenită, evident, moment istoric. Numeroase restaurante cu terasă, cu denumiri tipice - Cielito Lindo, El Sombrero, Taco - servesc mâncăruri mexicane. De la tarabele de pe mijloc turiștii cumpără poncho-uri, sombrero-uri, castagnete și alte mici nimicuri, într-o paletă multicoloră excepțională. Aici timpul trece mai repede și cum ora plecării se apropie ne grăbim spre peron...

Prima dimineață ne găsește în New Mexico. Aici, peisajul arid al deșertului alternează cu munți roșii, cu vegetație abundentă. Am parcurs în timpul nopții statul California, trecând prin Barstow, ne-am aflat la doar câteva sute de kilometri de Las Vegas, în Nevada și am traversat granița cu Arizona pe la Needles, la o altă aruncătură de băț (american!) de Palm Springs. Am trecut - fără să-l vedem - pe lângă Marele Canion și prin Flagstaff, localitate cu adânci rezonanțe în istoria cuceririi Vestului. Din Arizona în New Mexico am trecut prin Gallup, poposind în capitala austeră a unui stat la fel de auster - Albuquerque. Veritabila capitală a nativilor americani - indienii, orașul are ceva din înfățișarea forturilor de odinioară. Las Vegas - un altul, nu cel faimos - ne întâmpină cu un covor subțire de zăpadă, neobișnuită și șocantă pentru noi, cei veniți din atmosfera estivală a L.A.-ului. Stația de amplificare anunță seriile mesei de seară. Sunt patru, de câte 45 de minute, și trebuie să te înscrii. În vagonul ‚Lounge’ rulează două filme urmărite cu indiferență de pasagerii ieșiți din cușete ca să se mai dezmorțească. Vagonul se golește la fiecare stație, în timp ce trenul aleargă în întâmpinarea celei de-a doua nopți pe care o va regăsi în Kansas. Am schimbat deja două fuse orare și ne mai rămân două până la New York, diferența dintre coasta de Est și cea de Vest fiind de 4 ore. Între Raton și Trinidad traversăm din nou granița și intrăm în Colorado. Este punctul cel mai înalt al traseului pe care-l parcurge ‚Șeful’ și partea cea mai scurtă de pe teritoriul unui stat de pe traseu. Urmează La Junta, Lama și părăsim centrul înalt și arid al Americii îndreptându-ne spre imensele preerii ale centrului continentului...

În dimineața următoare - ziua a treia deja - suntem în Kansas, la Topeka. E altceva. Pământul roșu și stâncile Vestului au făcut loc unui covor verde ce acoperă totul. Fiecare ‚palmă’ de pământ e lucrată și produce. Defilează prin fața noastră ferme, cu hambare și utilaje agricole. Trenul merge acum parcă mai ușor, după ce aseară, la traversarea dintre Raton și Trinidat, a fost nevoie de nu mai puțin de patru locomotive, înaintând prudent, parcă testând terenul, pentru a depăși platoul cel mai înalt al traseului.

Kansas City. Peisaj tipic de metropolă americană. Downtown-ul, cu turnurile clasice și întinse suburbii, cu căsuțe din lemn. După el se înmulțesc așezările rurale. Rulote, case neîngrijite, resturi aruncate vraiște și un număr indefinit de carcase de mașini vechi se succed unele după altele.

Grupul de old-boys care s-a îmbarcat în vagonul nostru încă de la L.A. merge până la Chicago de unde se va îndrepta, la bordul unui vas cu zbaturi, pe Missouri până la St. Louis. Se salută jovial la fiecare reîntâlnire la masă. Masa este, dealtfel, cel mai minuțios organizat capitol al călătoriei. Eddie anunță la radio non-stop iminența mesei următoare, chemându-i pe cei programați și avertizându-i pe întârziați. Pentru cei care nu călătoresc la ‚sleepy’ - unde totul este inclus în bilet - anunță și prețurile și felurile de mâncare. Serviciul e atent, iar mâncarea bună, Regulamentul de călătorie spune că bacșișul nu e obligatoriu, dar e binevenit. Nimerim, la fiecare masă, cu alți membri ai grupului. Sunt amabili și comunicativi, iar unii dintre ei știu chiar pe unde vine România. Nu-i miră faptul că am venit de atât de departe ca să călătorim cu trenul. E o țară liberă și fiecare face ce vrea. Steve, un tip masiv, roșcat, ne întreabă ce-am vizitat în L.A. Știe tot itinerariul: Teatrul Chinezesc, Studiourile Universal, Beverly Hills. Când aude de Schwarzenegger, guvernatorul, strâmbă din nas: ‚Eu nu l-am votat! E un screwball... Ca și Reagan!’ Veronica, însoțitoarea de vagon, tânără, brunetă, amabilă, După instructajul din prima seară e mulțumită că am învățat să ne facem patul, dar tot vine să vadă dacă lucrurile sunt în ordine. La Kansas City a ajutat să coboare o negresă foarte în vârstă cu un geamantan enorm după ea. I-a spus să o aștepte pe peron și s-a dus în gară, întorcându-se cu un angajat și cu un cărucior cu rotile, dându-i-o în grijă pe bătrână. În America, handicapații, persoanele care au nevoie de ajutor, sunt la mare respect și se fac pentru ei lucruri care nouă ni s-ar părea exagerate. Peste tot sunt rampe speciale, servicii și spații rezervate și toată lumea este extrem de atentă.

În Kansas aveam deja o întârziere de două ore și jumătate. Pare ceva obișnuit. Amtrak-ul nu este cel mai potrivit pentru a-ți regla ceasul după el. Pe un alt vecin de masă îl bufnește râsul când îi povestesc că șeful trenurilor japoneze și-a cerut public scuze pentru întârzierile de câteva secunde dintr-un an întreg, promițând că acest lucru nu se va mai repeta. Suntem în mijlocul țării, într-o zonă preponderent agricolă. În jurul nostru roiesc interminabile trenuri de marfă, încărcate cu containere sau remorci de camioane. Acestea sunt adevărata față a căilor ferate americane: transportul de marfă. Amtrak-ul este doar o amintire, o nostalgie a vremurilor în care Vestul a fost cucerit cu locomotivele companiei Santa Fe. Este, probabil, și motivul pentru care guvernul american subvenționează această activitate. Primează aici considerentul uman: pentru importante categorii de public - în special tinerii și pensionarii - acesta este mijlocul ideal nu numai de transport, dar și de cunoaștere. Amtrak-ul îi apropie pe oameni, îi socializează, le permite să comunice și să schimbe impresii, să lege prietenii. Ceea ce nu se întâmplă în avion sau pe autostradă. Cu toate ‚păcatele’ sale, legate de eficiență și de punctualitate, Amtrak a înregistrat anul trecut o performanță, transportând nu mai puțin de 24 milioane de pasageri - record pentru toate timpurile. În cuvântul său de salut din ‚Mersul trenurilor’, David L. Gunn, președintele - director general al Companiei AMTRAK spune că revitalizarea și modernizarea transportului pe calea ferată reprezintă obiectivul principal al companiei și, practic, un nou început. ‚Țelul nostru este simplu: să vă servim mai bine, de fiecare dată când sunteți cu noi!’

Amtrak le arată oamenilor și o altă față a Americii, pe care n-ar avea cum să o cunoască altfel. Iar mulți dintre cei care îl frecventează asta își și doresc. După ce-au muncit îndârjit o viață întreagă, privându-se nu de puține lucruri pentru a-și asigura o bătrânețe liniștită, la adăpost de lipsuri și neajunsuri, pensionarii Americii încearcă acum să compenseze și să recupereze. Și Amtrak îi ajută.

După prânz, intrăm în statul Indiana, trecem prin Fortul Madison și începem traversarea fluviului Mississippi. Acesta are o măreție unică și, în ciuda aspectului său calm și blând, este poate singurul lucru pe care americanii nu reușesc să-l stăpânească. Inundațiile pe care le produce sunt antologice și de neevitat.

La Galesburg urcă în tren câțiva membri ai comunității Amish. Îi recunoști ușor după hainele țesute și croite în casă, după pălării, după bărbile și perciunii lungi. Sunt o comunitate mare, importantă, care se încăpățânează - și reușește - să trăiască în ritmul secolelor trecute, refuzând tehnica și tehnologia modernă. Au reguli morale stricte și se bazează pe forța colectivității. I-am cunoscut mai întâi, în filmul lui Peter Weir, ‚Martorul’, cu Harrison Ford în rolul principal. Peisajul din jur e cel din film: ferme îngrijite, cu hambare înalte și rezervoare de cereale. Suntem în inima grânarului Americii. Galesburg e un oraș înstărit, cu un colegiu impunător și câteva biserici de piatră, ceea ce demonstrează că cerealele sunt o afacere bună și azi, în epoca hibridizării. În gară, la loc de cinste, o locomotivă ‚Burlington Route’, încă impunătoare, arată ce-au fost odată căile ferate în zonă. Nu există garduri, iar dacă există sunt simbolice, semn că criminalitatea n-a pătruns prea adânc în miezul Americii, preferând ‚periferiile’ continentului. Peste tot flutură steaguri americane, semn al unei demnități constante, lipsite de ostentație.

Pe măsură ce ne apropiem de Chicago, peisajul agricol face loc celui industrial, iar locuințele modeste, izolate, unor așezări rezidențiale cu arhitectură florală riguroasă. O bună parte din drum nu mai vedem nimic, datorită terenurilor cu care ne intersectăm non-stop. Brusc, în depărtare se ivește calupul de zgârie-nori din down-town, dominat de Sears Tower, rămas după 11 septembrie 2001, cea mai înaltă clădire a Americii. După o staționare îndelungată undeva pe o linie de siguranță, trenul intră în gară. Subteranele din Chicago sunt sinistre, iar vremea rece le face și mai puțin agreabile. Iată-ne la capătul primei etape a lungii noastre traversări. Avem o întârziere de două ore (o jumătate a fost, totuși, recuperată). La urma-urmelor, cine călătorește cu Amtrak înseamnă că nu se grăbește. Legătura noastră spre New York - LAKE SHORE LIMITED se numește garnitura - pleacă abia peste alte două ore. Avem un răgaz să aruncăm o privire în cel mai celebru, poate, oraș al Americii, dacă ne gândim doar la ‚epoca de aur’ a gangsterismului: două ore sunt totuși prea puțin pentru un tur, așa că hotărâm să ne învârtim prin jurul gării. Ieșim la suprafață în Jackson Street, unde stă să se prăvălească peste noi însuși mărețul Sears Tower. În jurul său alți monștri de oțel și sticlă, ceva mai mici. Este foarte rece la acest sfârșit de aprilie și noi suntem echipați ca pentru Los Angeles, hainele mai groase fiind în valizele pe care le vom regăsi abia la New York. Renunțăm cu regret la târcoalele pe care ni le propusesem și ne reîntoarcem în Union Station, în sala de așteptare a Amtrak. Tabloul obișnuit: negri, persoane în vârstă, femei grase. Printre pasageri, doi tineri cu un copil. Români. Vorbesc tare, fără grija că-i înțelege cineva. Fac educație pe picior puștiului de 5-6 ani. Nu par a fi turiști. Emigranți, probabil. Nivelul: mediu spre jos. La un moment dat ne privesc mai atent și li se pare ceva în neregulă. Încetează brusc să mai vorbească tare.

Îmbarcarea! Vagonul din această garnitură e mai nou și mai confortabil, deși cușeta nu e mai spațioasă. E, însă, mai bine organizată. Are chiar și toaletă - WC! Ba și un mic ecran TV, ca cele din avioanele transatlantice la care rulează un film ‚Radio’ cu Ed. Harris și Cuba Gooding. Îl vedem în liniște, pentru că după ce a parcurs câțiva metri, trenul se oprește. Și stă așa, nemișcat, o oră în cap. Noroc că de la New York nu zburăm direct către Europa, altfel cine știe, pierdeam legătura. Apoi garnitura se pune în mișcare și nu putem decât să regretăm că traversăm zona Marilor Lacuri pe timp de noapte, fără a vedea nimic...

Cea de-a treia dimineață în tren ne găsește dincolo de Cleveland. Oprim la Buffalo, apoi la Syracuse. Deja, pe aici, peisajul e compus aproape exclusiv din antrepozite și fabrici, pe care le vedem în scurtele răgazuri când pe celălalt sens nu trec nesfârșitele convoaie de trenuri de marfă.

Masa de aseară a fost una aproape de gală. S-au servit fructe de mare și lobster. Am preferat un sănătos steak de vacă americană, al cărui gust nu-l regăsești nicăieri altundeva. Colegul nostru de masă, un bătrân semănând cu Ted Turner, vine tocmai din Oregon, tot cu Amtrak și merge la New York. Aceeași politețe prietenoasă și grija de a ne da o mână de ajutor dacă avem nevoie. Pe această parte a traseului, zgâlțâiala e mai frecventă și mai intensă. Suntem în statul New York, a cărui capitală este în aproape necunoscutul Albany, și în scurt timp se va modifica, pentru ultima dată fusul orar. Ne apropiem de cele 6 ore diferență față de București, care ne sunt deja familiare. Aseară, când ne-am întors de la masă, am găsit paturile deja făcute. Sunt ceva mai confortabile, dar spațiul este la fel de strâmt. Iar toaleta din cabină crează o incomoditate în loc de o facilitate. Utilitatea ei se dovedește doar în cazul celor care călătoresc singuri...

Ieșind din periferiile orașului Syracuse, în fața ochilor ni se așterne o pădure abia înfrunzită, întreruptă din loc în loc de teren agricol ce nu a apucat încă să fie lucrat. Mulțimea caselor modeste, fără pretenții mă face să cred că americanul obișnuit nu face din căminul său un însemn al trecerii prin istorie, rezervându-i rolul firesc de adăpost, în condiții de confort decent. Prin casele acestea, America își dezvăluie identitatea de țară fără istorie. Așezările umane nu sunt, aici, rezultatul unor experiențe istorice sau al unor fenomene sociale. Le-a creat hazardul sau nevoia, și abia acum unele dintre ele încearcă să-și creeze sau să-și regăsească o identitate istorică. Casa americanului de rând răspunde nevoii sale de mișcare și de adaptare la o realitate în continuă transformare. Este ușor de înălțat, dar și mai ușor de demolat. Dispare așa cum a apărut - fără să lase urme. Cantitatea de moloz pe cap de locuitor a Americii este infinit mai mică decât în Europa.

Pe măsură că ne apropiem de New York își spune cuvântul tradiția industrială. Multe clădiri vechi, de înălțimi medii, din cărămidă aparentă, foste hale adaptate unor noi necesități, cartiere modeste alternând cu ansambluri de vile. Relieful devine accidentat și, de sub pădurea tânără răzbate stânca cenușie pe care se află perla Manhattanului, Central Park. La orizont, aglomerarea de turnuri - dintre care lipsesc, dureros, Gemenii. Anunță apropierea de coasta de Est. Și finalul călătoriei noastre cu Amtrak.

Octavian Andronic

.: Înapoi la subiect Carnet de reporter