Jurnal American: Călătorie prin Moonland (II) - (9 Martie 1991)


Am prezentat, în episodul precedent, desfășurarea primelor două zile ale Conferinței Americane a Liderilor de Opinie, desfășurată la mijlocul lui februarie la Washington, în organizarea fundației CAUSA Internațional. Continuăm azi relatarea de la fața locului.

Causa International – gong final!

Duminicã dimineața, deci, în fața unui program la fel de încãrcat ca și cel din prima zi. Dupã dr. Lay, cu a sa „Cãtre formularea unei viziuni globate americane", obișnuitul coffe break. Apoi dr. Ward, „Despre libertate". Și, în reprezentație specialã, dr. Robert G. Grant, președinte al American Freedom Coalition — organizație ce are ca obiectiv „restaurarea valorilor tradiționale ale politicii americane la toate nivelurile, de la școli pânã la Casa Albã". Vorbitor bun. experimentat, dr. Grant reușește sã capteze atenția asistenței, fãcând parcã sã treacã mai repede cea de-a treia reprizã a dimineții. Prânzul se desfãșoarã în aceeași notã de lucru, avându-1 ca invitat special pe Arnaud de Borchgrave,. redactorul șef al cotidianului Washington Times. Personaj extrem de interesant, stilat, bun cunoscãtor al culiselor politice și considerat a fi unul dintre apropiații Casei Albe, Borchgrave ne informeazã asupra ultimelor desfãșurãri din Golf și asupra culiselor diplomației americane.Înapoi la treabã: avem de ales intre douã colocvii — unul cu doamna Mary Hatwood Futrell, director al Centrului de Studii despre Programul Național de Educație, și un altul cu Michael Elliott, șeful biroului din Washington al revistei „The Economist". Optez, discret, pentru o... întâlnire cu corespondentul nostru de presã din Washington. Mircea Podinã, în compania cãruia fac un tur al orașului și al împrejurimilor, pânã în preajma banchetului de adio al serii. Meniu consistent, dar puțin variat, apã cu gheațã din abundențã și tradiționala cafea lungã americanã. Pe podium se produce, într-o combinație de discurs politic cu scheci de cabaret doamna Maureen Reagan, una dintre fiicele președintelui. Poantele sale sunt mai la îndemina asistenței americane, decât a noastrã. O urmãrim, totuși, cu nedisimulat interes. Înainte do final, ni se face o comunicare de ultimã orã : programul nostru va suferi o modificare. Nu vom mai rãmâne la Washington pânã marți la prînz, cum fusese programat inițial, ci vom pleca a doua zi dimineațã, la prima orã, cu tot cu Bagaje! Ultima noapte la Washington se scurge normal. Dimineața. în fața hotelului Marriott Crystal Gateway ne așteaptã douã autocare confortabile, în care ne urcãm în devãlmãșie toți est-europenii prezenți la Conferințã.

La Academia Universală de Balet

Suntem informați cã vom face douã vizite: una la Academia Universalã de Balet si alta la redacția cotidianului Washington Post, înainte de a porni, cale de 500 km, spre New York. Începe astfel o ineditã cãlãtorie într-un teritoriu fascinant si surprinzãtor: Moonland. Nu-l cãutați prin vreun ghid tursitic. Nu-1 veți gãsi. Pur și simplu pentru că el n-a existat decâtt în... itinerariul pe care ni l-au oferit gazdele. Poposim, într-o margine de oraș cu construcții albe din lemn, la Academia Universalã de Balet. Este o instituție aparte, o joint-venture, arnericano-sovieticã ce funcționeazã de doi ani. Americanii au oferit baza materialã (de excepție !) iar rușii tradiția și priceperea lor în aceastã artã care a captat în cea mai înaltã mãsurã interesul reverendului Moon, pentru simplul fapt cã una dintre fiicele sau nepoatele sale, casãtoritã cu un fiu al dr. Bo Hi Pak, este balerinã. Actualmente are un contract în Uniunea Sovieticã. Academia este condusã de soții Vinogradov, coregrafi celebri. Numai doamna se aflã acum aici, domnul fiind la Moscova. Suntem primiți în Sala de festivități, unde dr. Pak face un scurt istoric al acestei originale instituții ce-și propune ca în alți vreo doi ani sã înceapã sã livreze pieței americane superbalerini și superbalerine. Doamna Vinogradova este afectatã și emoționatã, se bâlbâie foarte artistic și renunțã cu greu la microfon. Vizitãm clãdirea. Studiouri largi, luminoase, călduroase.

Sala de mese. Sãli de odihnã. Sãli de lecturã. Tot ce trebuie. Elevii sunt de ambele culori. Instructorii sunt ruși. Pregãtirea se desfãșoarã non-stop, elevii fiind gãzduiți în Academie. Dupã vizitã ne reîntâlnim în Sala de festivități, unde ne așteaptã cafea, fructe, și noi cuvântãri. Delegații ruși au întrebãri, gazdele nu prididesc cu rãspunsurile. „O instituție construitã pentru ziua de mâine" — este emblema Academiei și tot ce am vãzut justificã pe deplin sloganul. Grijulii cu programul, gazdele pun punct întâlnirii și ne reîmbarcãm în autocare cu destinația Washington Times. Ați auzit desigur, de Wasghinton Post, jurnal faimos care, între altele, 1-a dat jos pe Nixon, în colaborare cu New York Times. Dar n-ați auzit. încã, probabil, de Washington Times. Deși a fost fondat în urmã cu vreo 8—9 ani, ziarul nu face parte dintre cotidianele de difuzare naționalã. Corporația cu același nume este și ea proprietatea reverendului Moon și este condusã de dr. Bo Hi Pak, cel mai apropiat colaborator al sãu. Este doar o parte a „imperiului" moon-ist ce acoperã ziare de mare tirai în Japonia și Coreea și posturi de radio și televiziune în Asia și America. Asaltul asupra Capitalei americane a fost dat în momentul în care reverendul a “pus mina" pe un gazetar de talia lui Arnaud de Borchgrave, un vechi echipier al Newsweek-ului și columnist de talie internaționalã, laureat al premiului Pulitzer și al altor distincții americane.

Acasă la Washington Times

Atunci reverendul a construit un complex tipografic ultramodern în care azi, alãturi de Washington Times, se mai tipãresc revistele “Sight" și „The world and I". Tipicul redacțiilor americane se respectã și aici: o salã enormã plinã de pupitre, fiecare cu un terminal la care redactorii își scriu articolele ce merg apoi direct în modulul central de paginare. Biroul redactorului șef e la etaj. O camerã plinã de vitrine cu trofee: Borchgrave cu fel de fel de celebritați de pe toate meridianele. Anwar Sadat, sahinșahul, Khadaffi, apoi un lung șir de președinți americani. Om foarte ocupat în general, aflând cã în delegație e și un ziarist, domnul Borchgrave mi-a acordat câteva minute. Întreabã ce tiraj are “Libertatea". E nițel surprins de cele 200.000 ale noastre. „Times"-ul sãu are doar 100.000 exemplare. E drept, în ediție de 48 —64 pagini, colorate. Îmi explicã tactica sa: nu luptã pentru un tiraj mare. Washingtonul nu avea, la apariția ziarului sãu un cotidian. Iar la Wasghinton se aflã toți oamenii politici importanți, diversele lobby-uri și…nu în ultimul rând, vreo 15.000 de ziariști din toatã lumea. Influențîndu-i pe aceștia, ziarul poate influența tot ansamblul. Orientarea e conservatoare, iar președintele Bush (unul dintre lectorii sãi cel mai atenți. Un apel telefonic dã semnalul sfârșitului întrevederii. Ne vom revedea în sala de restaurant a ziarului, unde ni s-a pregãtit o masã surprizã: în pahare se aflã vin roșu! “Știam cã prietenii mei coreeni vã vor ține pe uscat — ne mãrturisește de la pupitrul tradițional, care nu lipsește nici aici — așa cã am încercat sa vã ofer o micã compensație". Doctorul Bo Hi Pak ne face o succintã prezentare a corporației. Fondatã ăn 1982. Influentã și apreciatã. În ultimii doi ani ziarul a luat premiul pentru design. Revista „SIGHT" se tipãrește în 400.000 exemplare și cucerește mereu teren. Prețurile mult mai mici (ziarul — 25 cenți, iar revista — 2,5 dolari) sunt compensate de o publicitate tratatã modern și foarte atractiv. Apoi tematica devine politicã. Redactorul șef este rugat sã rãspundã unui mare numãr da întrebãri legate de relațiile ruso-americane, de poziția americanã fațã de țãrile baltice, despre întâlnirea ratatã Bush — Gorbaciov. Rãspunde foarte diplomatic. În final, fiecare membru al dalegației primește o pungã în care alãturi de ziarul la zi și ultimul numãr al revistei, se aflã o medalie comemorativã a fondãrii corporației. Nu înainte ca atât dr. Bo Hi Pak, cât și Arnaud de Borchgrave sã menționeze cã editorul nu a intervenit și nu intervine niciodatã în problematica publicisticã și de orientare a ziarului. Sunt convins da asta, atât timp cât orinentarea rãmâne cea conservator - tradiționalistã, opțiunea de fond a reverendului...

Acasă la reverendul Moon

Se terminã și aceastã a doua etapã și autocarele noastre pornesc la drum spre New York, respectând viteza legalã pe șoseaua care are câte 6 benzi pe sens. Peisajul nu este spectaculos și preferãm un film video: Ni se oferã un „Indiana Jonas", plin de suspans și antren. Dupã vreo douã ore facem un popas într-un parking. Regãsim aici universul unui anume mod de viațã american: hamburger, cola, jackpot, cartofi prãjiți, gumã de mestecat... Se însereazã când ne apropiem de podul ce leagă New Jersey de New York. Este momentul în care gazdele lanseazã “bomba", ținutã în secret pânã atunci: reverendul Moon s-a întors din Coreea special pentru a se întâlni cu noi, și ne va primi în aceastã searã la reședința sa East Garden, la vreo 30 de kilometri de New York, în cealaltã parte. Traversãm orașul iluminat spectaculos în timp ce ghidul dã ultimele amãnunte despre viitoarea noastrã gazdã: peste douã zile va împlini 71 ani. Soția sa, doamna Moon, are vreo 50. Au împreunã 13 copii, iar numãrul membrilor de familie se ridicã de doar citeva zile la 40! Locuiește, alternativ în Coreea și în Statele Unite, deplasându-se des, când i-o cer interesele complexului sãu economico-religios. In Coreea are mari întreprinderi industriale (firma Samsung, electronicã, mari plantații artificiale de ginseng și unitãți de prelucrare a acestuia, pentru sucuri, medicamente preparate alimentare, fabrici de conserve de pește și fructe de mare) la fel și în Statele Unite. Construiește acum în China o mare fabricã de automobile populare, marca “Panda". Și, multe altele...

Ne oprim la poarta reședinței, în fata unei gherete, în care paznicii supravegheazã o baterie da vreo 8 monitoare video. Parcurgem apoi o lungã alee, printre numeroase automobile. Le recunoaștem pe cele ale dr. Bo Hi Pal, a ambasadorului Sanchez, ale altor oficiali din Wasghinton. Reședința e o clãdire scundã, cu doar douã niveluri. Coborâm și suntem invitați sã ne descãlțãm. Constatãm cu surprindere cã gazdele dispun de peste 200 de perechi de papuci moi, confortabilii. E chiar o plãcere, dupã ce ai stat o zi încãlțat. Pãtrundem într-un hol în care, aliniate gazdele ne dau mâna și ne ureazã bun venit. Deși nu-i știam figura, îl recunosc din primul moment pe reverend, printre cele vreo patru perechi coreene: solid, de talie mijlocie, cu o privire pãtrunzãtoare din spatele îngustei deschizãturi a ochilor. Arată, în ciuda celor 70 de ani, doar de vreo 50. Le fel de bine se tine și doamna Moon. Nu i-ai da mai mult de 35. Ambasadorul Sanchez face „patã" în aceastã comisie de primire, „Hello again!" — îmi zice zâmbind larg. Pãtrundem într-o camerã enormã, scãldatã în luminã, cu mese lungi, somptuoase, așezate perpendicular pe o alta, înãlțatã pe un soi de podium. În celãlalt capãt, un podium propriu-zis și un pian. Luãm loc la mese, toți cei peste o sutã de invitați și un maestru de ceremonii ne invitã sã ne sculãm în picioare și sã-1 salutãm pe reverendul Moon. Rușii, neobișnuiți cu o astfel de disciplinã, se ridicã greoi și fãrã convingere. Ne așezãm la loc și doctorul Bo Hi Pak trece la microfon și ne propune sã ne rugãm. Rostește o lungã rugãciune în care amestecã invocații divine cu binecuvântãri pentru perestroika și glasnost. Apoi ni se ureazã poftã bunã, dupã ce suntem informați cã masa compusã din pește și fructe de mare preparate dupã rețete coreene, japoneze si chineze, a fost pregãtitã de cãtre doamna Moon și prietenele sale. Felurile de mâncare sunt spectaculoase și gustoase. Bãutura cea mai tare este. conform tradiției, Coca. Dupã ce masa se încheie, ni se propune un scurt program artistic. Pe podium își fac apariția 22 de copii de toate rasele. Sunt copiii membrilor staff-ului, rezultați din cãsãtorii mixte. Este una dintre ideile preferate ale reverendului, ca o soluție infailibilã de rezolvare a oricãror probleme rasiale. Ideea e interesantã, dar mi-e greu sã-mi imaginez o lume de corcituri. Au pregãtit câteva cântece, în rusã și în englezã.

Rușii sunt tușați. Vor și ei sã cânte. Vreo doi chiar o fac. Și nu rãu. Dupã care, ni se spune, reverendul ne va adresa câteva cuvinte. N-a mai fãcut-o de mult. N-a mai primit pe nimeni de mult. Este un gest de excepție și el se datoreazã impresiei extraordinare pe care i-a fãcut-o vizita de anul trecut din Rusia. A fost primit de Gorbaciov. Media i-a dat o atenție deosebitãi A fost extrem de impresionat și anticomunismul sãu funciar, programmatic, a cunoscut de atunci o sensibilã nuanțare. Perestroika și glasnost-ul lui Gorbaciov au modificat radical tabloul marxismului inflexibil și dogmatic ce-i oferise substanța demersului critic. Reverendul vorbește foarte bine în englezã, ne spune dr. Bo.Hi Pak, dar în seara asta este inspirat, și pentru a dat o expresie cât mai adecvatã, cit mai corectã discursului sãu. va vorbi în coreeanã, iar doctorul va traduce. De fapt constatãm cã nu traduce, ci cã pur și simplu interpreteazã, într-un stil extrem de sugestiv, de oriental. Reverendul își însoțește discursul de o gesticã vioaie. Dr. Pak dã replica gesturilor într-un mod care poate sã aparã uneori comic. Reverendul este, întrade-vãr, inspirat, cãci discursul sãu dureazã nu mai puțin de douã ore și jumãtate. Dupã lungul drum, rãbdarea comesenilor pare a fi pusã la grea încercare. Rușilor li se face traducera în cascã. În fața mea un deputat din Kamchatka își stãpînește cu greu accesele de veselie provocate de unele pasaje ale traducerii.

Octavian Andronic



2011 ©  Ziarul personal
http://zp.ro/