Introducere
De când s-au deschis granițele și pentru
români, literatura de călătorie, reportajul 'extern' nu mai au căutarea pe care
au avut-o altădată, când reprezentau unica posibilitate de a trage cu ochiul
dincolo de cortina informațională.
Mi-amintesc cu cât interes am citit prima
carte despre America scrisă de un fost membru al Comitetului Olimpic, sau
revelația pe care mi-a produs-o 'America ogarului cenușiu'
a lui Romulus Rusan, ca să nu mai vorbesc despre reportajele Feliciei Antip din
desele sale voiaje aeriene într-o Americă interzisă.
De 15 ani de când călătoresc și eu, și de
când nevoile gazetărești m-au purtat prin vreo 70 de țări, nu am simțit
niciodată imboldul pe care-l simt acum de a așterne pe hârtie amintirile unui
voiaj relaxat, fără obligații de serviciu și fugăreală oficială. Probabil că de
vină este faptul că a fost unul diferit de celelalte, mai nemijlocit și mai
surprinzător. Iată de ce m-am hotărât să scriu acest 'Spre Est, prin Nord-Vest',
ca o parafrază la un film celebru a cărui acțiune se petrece, în bună parte, în
trenul de cursă lungă în care m-am îmbarcat și eu la Los Angeles, luându-mi
inima în dinți pentru o traversare a Americii de la Vest la Est, de-a lungul a
4.000 km prin 12 state, timp de trei zile și trei nopți.
Spre Est, prin Sud-Vest
AMERICA 'MĂGARULUI ARGINTIU' - AMTRAK
Trenul pleacă cu întârziere din Los Angeles. Face câteva manevre
și, înainte de a porni în lunga traversare a Americii suntem invitați la masă
prin stația de amplificare, în vagonul restaurant, unde chelneri iuți și atenți
ne înghesuie câte patru la fiecare masă. Mâncarea e bună, sățioasă, dar dacă
vrei o bere e extra - o plătești cash. Însoțitoarea de vagon e o mulatră tânără
și amabilă, Veronika o cheamă, după cum se vede pe ecuson, care aflând că n-am
mai călătorit cu AMTRAK-ul ne face un scurt instructaj. Apoi ne spune că va veni
să aranjeze paturile când vom dori să ne culcăm, ceea ce se întâmplă destul de
curând. Afară se întunecă și, după ce trecem de San Bernardino, nu prea mai este
nimic de văzut. Până acolo însă au defilat înșiruiri de case, antrepozite și
așezări de case paralelipipedice din lemn, înghesuite unele în altele. Din când
în când, câte o zonă rezidențială, cu vilișoare cochete. California își
îndreptățește renumele de stat suprapopulat, nearătându-ne nimic de genul a ceea
ce pe vremuri noi numeam palmă de pământ nelucrată sau neocupată.
Debutul călătoriei noastre de-a latul Americii a avut loc, însă,
cu câteva zile mai devreme, înainte de a ne urca în SOUTHWEST CHIEF, sau
‚căpetenia indiană din sud-vest’, cum se numește garnitura la bordul căreia ne
aflăm. Mai precis, a început la uriașa CONVENTION CENTER din Los Angeles, unde
avea loc Târgul anual al turismului american - POW WOW 2004 (destul de greu am
deslușit semnificația termenului de POW WOW: este zgomotul pe care îl face
pufăirea fumului tras din ‚pipa păcii’ indiană). O secțiune a Târgului (Media
Merket) i-a pus față în față pe operatorii de turism și pe ziariști. Așa s-a
întâmplat că am ajuns la standul AMTRAK, la care trona o negresă ‚in her
40-ies’, semeață și binevoitoare în același timp. Aflând de interesul nostru
pentru călătoriile cu trenul (într-o țară în care se călătorește preponderent cu
avionul sau cu mașina), ceea ce trebuie să i se fi părut cam bizar, a avut o
inițiativă care dovedea că era o persoană importantă la headquarterul AMTRAK din
Oakland. Verne Graeme - așa o cheamă - ne-a oferit această călătorie, de la Los
Angeles la News York, ca un ‚gift’ din partea companiei, în semn de prețuire
față de interesul nostru. A pus mâna pe telefon și i-a trasat lui Sybol Evans,
din Oakland, sarcina de a ne face rezervările și de a ne elibera biletele. Ne-a
avertizat însă că traversarea Americii cu Amtrak-ul durează nu 4 ore, cât faci
cu avionul, ci trei zile și trei nopți în cap! Și că va trebui să schimbăm la
Chicago, neexistând legătură directă. Ne stăteau în față 4.000 de kilometri, cât
distanța București-Paris dus-întors! Pentru europeanul care, de regulă,
călătorește prin America doar cu avionul - sau cu mașina, pe distanțe scurte, o
astfel de călătorie reprezintă singura șansă de a vedea America, de a o înțelege
cât de cât, atât cât îți oferă fereastra vagonului și traseul, dincolo de
tradiționala aglomerare urbană a marilor metropole, precum LA sau NY.
O Americă ‚mai profundă’, văzută în acele secțiuni ale sale pe
care ți le oferă traseul și lumina zilei. Pentru că doar jumătate din timpul
călătoriei se petrece la lumina zilei.
Sybil și-a făcut datoria și a doua zi ne-a comunicat datele
rezervării, biletele urmând să le luăm înaintea plecării, din Gara Centrală -
Union Station.
Cu grija clasică a călătorului cu trenul de a nu i se întâmpla
ceva neprevăzut, am sosit în gară cu vreo patru ore mai devreme. Numai bine
pentru ceea ce avea să se întâmple. La ‚bilete’ nimerim peste o negresă imensă
și lentă care, după ce găsește rezervările ne anunță sec că avem de plătit 600
de dolari! Moment de stupoare: unde este gift-ul oferit de Verne? Față de
nedumerirea noastră evidentă, mai ciocănește ceva pe clapele calculatorului și
conchide: Yes! Sunt plătite, dar nu întreaga sumă! Mai rămânea ceva despre care
nu era prea sigură că intră în ‚promoție’. Se consultă mai întâi cu un coleg
chinez și neajungând la vreo concluzie ne informeză că trebuie să se intereseze
mai în amănunt. Pleacă și revine după vreo jumătate de oră, senină, spunându-ne:
OK! Dați bagajele! Când să dăm bagajele, una dintre valize ne face figura:
cântărește 53 de uncii (parcă!). Adică cu vreun kilogram mai mult decât
convenția cu hamalii americani care refuză să manipuleze bagaje mai grele de 20
kg. Sentința casierei este fără recurs: trebuie să scoateți surplusul, altfel nu
vi-o primesc! Ne oferă o cutie de carton în care am putea pune diferența, dar
care va fi taxată suplimentar. Deschiderea și ușurarea valizei constituie un
coșmar, după chinul de a îndesa în ea toate lucrurile strânse până atunci.
N-avem încotro și trecem diferența în bagajele de mână, fără nici o problemă.
Dăm bagajele, ne eliberăm de marea grijă și cu biletele în buzunar încercăm să
folosim cât mai creator timpul rămas până la plecare. Alegem mai întâi să bem o
cafea și un chilli ‚home made’ (ca la mama acasă) la un mic bufet din gară ținut
de un mexican. Cafeaua e lungă și fără gust, iar chilli foarte condimentat. Apoi
ne mutăm într-un mic părculeț spre care dă sala de așteptare. Gara e construită
în stil mexican, cu patio, e curată și elegantă și nu seamănă cu locurile prin
care, tradițional, trec puhoaiele de călători. Părculețul e cochet, are un gazon
perfect și din tufișuri se aude muzică de jazz. Câțiva tineri s-au întins pe
bănci și dorm. Alții traversează parcul târând literalmente incredibil de multe
bagaje, incredibil de voluminoase. Timpul trece greu și hotărâm să dăm o raită
prin împrejurimi. Nimerim într-un spațiu în care funcționează un pitoresc bazar
mexican. De-o parte și de alta a celor două străduțe se află clădiri de epocă,
între care și cea mai veche casă din L.A, construită pe la 1810 și devenită,
evident, moment istoric. Numeroase restaurante cu terasă, cu denumiri tipice -
Cielito Lindo, El Sombrero, Taco - servesc mâncăruri mexicane. De la tarabele de
pe mijloc turiștii cumpără poncho-uri, sombrero-uri, castagnete și alte mici
nimicuri, într-o paletă multicoloră excepțională. Aici timpul trece mai repede
și cum ora plecării se apropie ne grăbim spre peron...
Prima dimineață ne găsește în New Mexico. Aici, peisajul arid al
deșertului alternează cu munți roșii, cu vegetație abundentă. Am parcurs în
timpul nopții statul California, trecând prin Barstow, ne-am aflat la doar
câteva sute de kilometri de Las Vegas, în Nevada și am traversat granița cu
Arizona pe la Needles, la o altă aruncătură de băț (american!) de Palm Springs.
Am trecut - fără să-l vedem - pe lângă Marele Canion și prin Flagstaff,
localitate cu adânci rezonanțe în istoria cuceririi Vestului. Din Arizona în New
Mexico am trecut prin Gallup, poposind în capitala austeră a unui stat la fel de
auster - Albuquerque. Veritabila capitală a nativilor americani - indienii,
orașul are ceva din înfățișarea forturilor de odinioară. Las Vegas - un altul,
nu cel faimos - ne întâmpină cu un covor subțire de zăpadă, neobișnuită și
șocantă pentru noi, cei veniți din atmosfera estivală a L.A.-ului. Stația de
amplificare anunță seriile mesei de seară. Sunt patru, de câte 45 de minute, și
trebuie să te înscrii. În vagonul ‚Lounge’ rulează două filme urmărite cu
indiferență de pasagerii ieșiți din cușete ca să se mai dezmorțească. Vagonul se
golește la fiecare stație, în timp ce trenul aleargă în întâmpinarea celei de-a
doua nopți pe care o va regăsi în Kansas. Am schimbat deja două fuse orare și ne
mai rămân două până la New York, diferența dintre coasta de Est și cea de Vest
fiind de 4 ore. Între Raton și Trinidad traversăm din nou granița și intrăm în
Colorado. Este punctul cel mai înalt al traseului pe care-l parcurge ‚Șeful’ și
partea cea mai scurtă de pe teritoriul unui stat de pe traseu. Urmează La Junta,
Lama și părăsim centrul înalt și arid al Americii îndreptându-ne spre imensele
preerii ale centrului continentului...
În dimineața următoare - ziua a treia deja - suntem în Kansas,
la Topeka. E altceva. Pământul roșu și stâncile Vestului au făcut loc unui covor
verde ce acoperă totul. Fiecare ‚palmă’ de pământ e lucrată și produce.
Defilează prin fața noastră ferme, cu hambare și utilaje agricole. Trenul merge
acum parcă mai ușor, după ce aseară, la traversarea dintre Raton și Trinidat, a
fost nevoie de nu mai puțin de patru locomotive, înaintând prudent, parcă
testând terenul, pentru a depăși platoul cel mai înalt al traseului.
Kansas City. Peisaj tipic de metropolă americană. Downtown-ul,
cu turnurile clasice și întinse suburbii, cu căsuțe din lemn. După el se
înmulțesc așezările rurale. Rulote, case neîngrijite, resturi aruncate vraiște
și un număr indefinit de carcase de mașini vechi se succed unele după altele.
Grupul de old-boys care s-a îmbarcat în vagonul nostru încă de
la L.A. merge până la Chicago de unde se va îndrepta, la bordul unui vas cu
zbaturi, pe Missouri până la St. Louis. Se salută jovial la fiecare reîntâlnire
la masă. Masa este, dealtfel, cel mai minuțios organizat capitol al călătoriei.
Eddie anunță la radio non-stop iminența mesei următoare, chemându-i pe cei
programați și avertizându-i pe întârziați. Pentru cei care nu călătoresc la
‚sleepy’ - unde totul este inclus în bilet - anunță și prețurile și felurile de
mâncare. Serviciul e atent, iar mâncarea bună, Regulamentul de călătorie spune
că bacșișul nu e obligatoriu, dar e binevenit. Nimerim, la fiecare masă, cu alți
membri ai grupului. Sunt amabili și comunicativi, iar unii dintre ei știu chiar
pe unde vine România. Nu-i miră faptul că am venit de atât de departe ca să
călătorim cu trenul. E o țară liberă și fiecare face ce vrea. Steve, un tip
masiv, roșcat, ne întreabă ce-am vizitat în L.A. Știe tot itinerariul: Teatrul
Chinezesc, Studiourile Universal, Beverly Hills. Când aude de Schwarzenegger,
guvernatorul, strâmbă din nas: ‚Eu nu l-am votat! E un screwball... Ca și
Reagan!’ Veronica, însoțitoarea de vagon, tânără, brunetă, amabilă, După
instructajul din prima seară e mulțumită că am învățat să ne facem patul, dar
tot vine să vadă dacă lucrurile sunt în ordine. La Kansas City a ajutat să
coboare o negresă foarte în vârstă cu un geamantan enorm după ea. I-a spus să o
aștepte pe peron și s-a dus în gară, întorcându-se cu un angajat și cu un
cărucior cu rotile, dându-i-o în grijă pe bătrână. În America, handicapații,
persoanele care au nevoie de ajutor, sunt la mare respect și se fac pentru ei
lucruri care nouă ni s-ar părea exagerate. Peste tot sunt rampe speciale,
servicii și spații rezervate și toată lumea este extrem de atentă.
În Kansas aveam deja o întârziere de două ore și jumătate. Pare
ceva obișnuit. Amtrak-ul nu este cel mai potrivit pentru a-ți regla ceasul după
el. Pe un alt vecin de masă îl bufnește râsul când îi povestesc că șeful
trenurilor japoneze și-a cerut public scuze pentru întârzierile de câteva
secunde dintr-un an întreg, promițând că acest lucru nu se va mai repeta. Suntem
în mijlocul țării, într-o zonă preponderent agricolă. În jurul nostru roiesc
interminabile trenuri de marfă, încărcate cu containere sau remorci de camioane.
Acestea sunt adevărata față a căilor ferate americane: transportul de marfă.
Amtrak-ul este doar o amintire, o nostalgie a vremurilor în care Vestul a fost
cucerit cu locomotivele companiei Santa Fe. Este, probabil, și motivul pentru
care guvernul american subvenționează această activitate. Primează aici
considerentul uman: pentru importante categorii de public - în special tinerii
și pensionarii - acesta este mijlocul ideal nu numai de transport, dar și de
cunoaștere. Amtrak-ul îi apropie pe oameni, îi socializează, le permite să
comunice și să schimbe impresii, să lege prietenii. Ceea ce nu se întâmplă în
avion sau pe autostradă. Cu toate ‚păcatele’ sale, legate de eficiență și de
punctualitate, Amtrak a înregistrat anul trecut o performanță, transportând nu
mai puțin de 24 milioane de pasageri - record pentru toate timpurile. În
cuvântul său de salut din ‚Mersul trenurilor’, David L. Gunn, președintele -
director general al Companiei AMTRAK spune că revitalizarea și modernizarea
transportului pe calea ferată reprezintă obiectivul principal al companiei și,
practic, un nou început. ‚Țelul nostru este simplu: să vă servim mai bine, de
fiecare dată când sunteți cu noi!’
Amtrak le arată oamenilor și o altă față a Americii, pe care
n-ar avea cum să o cunoască altfel. Iar mulți dintre cei care îl frecventează
asta își și doresc. După ce-au muncit îndârjit o viață întreagă, privându-se nu
de puține lucruri pentru a-și asigura o bătrânețe liniștită, la adăpost de
lipsuri și neajunsuri, pensionarii Americii încearcă acum să compenseze și să
recupereze. Și Amtrak îi ajută.
După prânz, intrăm în statul Indiana, trecem prin Fortul Madison
și începem traversarea fluviului Mississippi. Acesta are o măreție unică și, în
ciuda aspectului său calm și blând, este poate singurul lucru pe care americanii
nu reușesc să-l stăpânească. Inundațiile pe care le produce sunt antologice și
de neevitat.
La Galesburg urcă în tren câțiva membri ai comunității Amish. Îi
recunoști ușor după hainele țesute și croite în casă, după pălării, după bărbile
și perciunii lungi. Sunt o comunitate mare, importantă, care se încăpățânează -
și reușește - să trăiască în ritmul secolelor trecute, refuzând tehnica și
tehnologia modernă. Au reguli morale stricte și se bazează pe forța
colectivității. I-am cunoscut mai întâi, în filmul lui Peter Weir, ‚Martorul’,
cu Harrison Ford în rolul principal. Peisajul din jur e cel din film: ferme
îngrijite, cu hambare înalte și rezervoare de cereale. Suntem în inima
grânarului Americii. Galesburg e un oraș înstărit, cu un colegiu impunător și
câteva biserici de piatră, ceea ce demonstrează că cerealele sunt o afacere bună
și azi, în epoca hibridizării. În gară, la loc de cinste, o locomotivă
‚Burlington Route’, încă impunătoare, arată ce-au fost odată căile ferate în
zonă. Nu există garduri, iar dacă există sunt simbolice, semn că criminalitatea
n-a pătruns prea adânc în miezul Americii, preferând ‚periferiile’
continentului. Peste tot flutură steaguri americane, semn al unei demnități
constante, lipsite de ostentație.
Pe măsură ce ne apropiem de Chicago, peisajul agricol face loc
celui industrial, iar locuințele modeste, izolate, unor așezări rezidențiale cu
arhitectură florală riguroasă. O bună parte din drum nu mai vedem nimic,
datorită terenurilor cu care ne intersectăm non-stop. Brusc, în depărtare se
ivește calupul de zgârie-nori din down-town, dominat de Sears Tower, rămas după
11 septembrie 2001, cea mai înaltă clădire a Americii. După o staționare
îndelungată undeva pe o linie de siguranță, trenul intră în gară. Subteranele
din Chicago sunt sinistre, iar vremea rece le face și mai puțin agreabile.
Iată-ne la capătul primei etape a lungii noastre traversări. Avem o întârziere
de două ore (o jumătate a fost, totuși, recuperată). La urma-urmelor, cine
călătorește cu Amtrak înseamnă că nu se grăbește. Legătura noastră spre New York
- LAKE SHORE LIMITED se numește garnitura - pleacă abia peste alte două ore.
Avem un răgaz să aruncăm o privire în cel mai celebru, poate, oraș al Americii,
dacă ne gândim doar la ‚epoca de aur’ a gangsterismului: două ore sunt totuși
prea puțin pentru un tur, așa că hotărâm să ne învârtim prin jurul gării. Ieșim
la suprafață în Jackson Street, unde stă să se prăvălească peste noi însuși
mărețul Sears Tower. În jurul său alți monștri de oțel și sticlă, ceva mai mici.
Este foarte rece la acest sfârșit de aprilie și noi suntem echipați ca pentru
Los Angeles, hainele mai groase fiind în valizele pe care le vom regăsi abia la
New York. Renunțăm cu regret la târcoalele pe care ni le propusesem și ne
reîntoarcem în Union Station, în sala de așteptare a Amtrak. Tabloul obișnuit:
negri, persoane în vârstă, femei grase. Printre pasageri, doi tineri cu un
copil. Români. Vorbesc tare, fără grija că-i înțelege cineva. Fac educație pe
picior puștiului de 5-6 ani. Nu par a fi turiști. Emigranți, probabil. Nivelul:
mediu spre jos. La un moment dat ne privesc mai atent și li se pare ceva în
neregulă. Încetează brusc să mai vorbească tare.
Îmbarcarea! Vagonul din această garnitură e mai nou și mai
confortabil, deși cușeta nu e mai spațioasă. E, însă, mai bine organizată. Are
chiar și toaletă - WC! Ba și un mic ecran TV, ca cele din avioanele
transatlantice la care rulează un film ‚Radio’ cu Ed. Harris și Cuba Gooding. Îl
vedem în liniște, pentru că după ce a parcurs câțiva metri, trenul se oprește.
Și stă așa, nemișcat, o oră în cap. Noroc că de la New York nu zburăm direct
către Europa, altfel cine știe, pierdeam legătura. Apoi garnitura se pune în
mișcare și nu putem decât să regretăm că traversăm zona Marilor Lacuri pe timp
de noapte, fără a vedea nimic...
Cea de-a treia dimineață în tren ne găsește dincolo de
Cleveland. Oprim la Buffalo, apoi la Syracuse. Deja, pe aici, peisajul e compus
aproape exclusiv din antrepozite și fabrici, pe care le vedem în scurtele
răgazuri când pe celălalt sens nu trec nesfârșitele convoaie de trenuri de
marfă.
Masa de aseară a fost una aproape de gală. S-au servit fructe de
mare și lobster. Am preferat un sănătos steak de vacă americană, al cărui gust
nu-l regăsești nicăieri altundeva. Colegul nostru de masă, un bătrân semănând cu
Ted Turner, vine tocmai din Oregon, tot cu Amtrak și merge la New York. Aceeași
politețe prietenoasă și grija de a ne da o mână de ajutor dacă avem nevoie. Pe
această parte a traseului, zgâlțâiala e mai frecventă și mai intensă. Suntem în
statul New York, a cărui capitală este în aproape necunoscutul Albany, și în
scurt timp se va modifica, pentru ultima dată fusul orar. Ne apropiem de cele 6
ore diferență față de București, care ne sunt deja familiare. Aseară, când ne-am
întors de la masă, am găsit paturile deja făcute. Sunt ceva mai confortabile,
dar spațiul este la fel de strâmt. Iar toaleta din cabină crează o incomoditate
în loc de o facilitate. Utilitatea ei se dovedește doar în cazul celor care
călătoresc singuri...
Ieșind din periferiile orașului Syracuse, în fața ochilor ni se
așterne o pădure abia înfrunzită, întreruptă din loc în loc de teren agricol ce
nu a apucat încă să fie lucrat. Mulțimea caselor modeste, fără pretenții mă face
să cred că americanul obișnuit nu face din căminul său un însemn al trecerii
prin istorie, rezervându-i rolul firesc de adăpost, în condiții de confort
decent. Prin casele acestea, America își dezvăluie identitatea de țară fără
istorie. Așezările umane nu sunt, aici, rezultatul unor experiențe istorice sau
al unor fenomene sociale. Le-a creat hazardul sau nevoia, și abia acum unele
dintre ele încearcă să-și creeze sau să-și regăsească o identitate istorică.
Casa americanului de rând răspunde nevoii sale de mișcare și de adaptare la o
realitate în continuă transformare. Este ușor de înălțat, dar și mai ușor de
demolat. Dispare așa cum a apărut - fără să lase urme. Cantitatea de moloz pe
cap de locuitor a Americii este infinit mai mică decât în Europa.
Pe măsură că ne apropiem de New York își spune cuvântul tradiția
industrială. Multe clădiri vechi, de înălțimi medii, din cărămidă aparentă,
foste hale adaptate unor noi necesități, cartiere modeste alternând cu
ansambluri de vile. Relieful devine accidentat și, de sub pădurea tânără răzbate
stânca cenușie pe care se află perla Manhattanului, Central Park. La orizont,
aglomerarea de turnuri - dintre care lipsesc, dureros, Gemenii. Anunță
apropierea de coasta de Est. Și finalul călătoriei noastre cu Amtrak.
Octavian Andronic
|