Punctul pe Y / marți 06 decembrie 2011 Nr: 3414

Bugetul de criza si "serviciile"

Facand ultima corectura a celui de-al doilea volum al ciclului de publicistica „Cronologia comentata a primului deceniu din mileniul III”, care va iesi din tipar in zilele urmatoare, volum dedicat evenimentelor anului 2001, am facut o constatare interesanta: in luna Octombrie, guvernul de atunci, condus de Adrian Nastase, prezenta in Parlament bugetul pentru anul 2002. Era o premiera absoluta pentru cei zece ani scursi de la Revolutie, cand aceasta operatiune se indeplinea in termenul stabilit de Constitutie.

Nu stiu, acum, cu exactitate, ce s-a intamplat in urmatorii ani ai mandatului PDSR-ist. Stiu insa ca o asemenea performanta nu s-a mai inregistrat de ani buni, nici sub Tariceanu si nici sub Boc. Ba a devenit aproape un obicei ca anul sa inceapa fara a se sti prea bine intre ce parametri se vor incadra cheltuielile. De incasari, sa nu mai vorbim.

Bugetul pentru 2012 are mari sanse sa treaca peste finele lui 2011. O scuza pe care o vehiculeaza premierul si oamenii sai este ca deciziile de fond se vor lua abia dupa ce se va primi lumina verde de la FMI, care FMI intarzie sa o dea pentru ca nici ei nu sunt prea siguri de evolutia economica globala a anului care vine.

Proiectul definitivat de Guvern este prezentat ca un mare succes. „Este o versiune prudenta” - spune premierul. „Se pune accentul pe investitii”; „Putem vorbi de crestere, nu de scadere economica”; „S-au taiat la sange cheltuielile”. In acest ultim caz, ceea ce sustine premierul mi se pare o prostie: obiectivul nu e sa tai cheltuieli, pentru ca acestea sunt necesare pentru functionarea mecanismelor statului. Sa tai din risipa, din costurile grandomaniei si nu din ceea fara de ce risti sa blochezi procese vitale.

Aici este insa o intreaga discutie si polemicile nu vor inceta curand: de unde sa tai si cum. Exista insa cateva evidente peste care nu se poate trece. Si acestea tin de bugetarea preferentiala a unor institutii in detrimentul altora. Serviciile - mai mult sau mai putin secrete: bugetele acestora cresc constant, an de an. Chiar si in vreme de criza. Aceste institutii - vitale, altfel pentru un stat de drept - ajung sa consume tot mai mult pentru a-si justifica existenta. SPP-ul, de pilda, a devenit un soi de supra-serviciu, cu o multime de atributii, in conditiile in care amenintarile la adresa unor persoane sau institutii nu sunt nici pe departe comparabile cu cele din state aflate in prima linie a terorismului. Este chiar nevoie ca in spatele fiecarui demnitar sa stea o armata de bodyguarzi? Nu prea cred! Nici criza nu a diminuat lista - enorm de lunga - a beneficiarilor acestor servicii. Sau SIE: ce justifica cresterea continua a costurilor pentru un serviciu care nu prea mai are ce si de ce spiona? In conditiile in care structurile continentale sau euroatlantica fac asta si pentru noi. Ca de spionaj economic nici nu mai poate fi vorba. Oricum, nu ne-ar mai folosi la nimic.

Atunci care este ratiunea cresterii cheltuielilor acestor institutii? Plata armatei de generali? Sau a devotametului acestora.