Dacă stai să te întrebi cine a fost imbecilul care a putut să conceapă un regulament atât de stupid ca cel prin care cei plătiţi cu drepturi de autor să parcurgă un veritabil calvar, vei constata că nu poţi obţine răspunsul. Mie, personal, mi-e greu să cred că între miile de slujbaşi cu experienţă a Finanţelor există unul atât de redus la minte şi cu atâta autoritate încât produsul imaginaţiei sale bolnave să fie livrat pe piaţă cu nonşalanţa cu care s-a întâmplat la finele lunii trecute.

Ca unul care a fost plătit în acest fel de vreo patru decenii, nu pot să nu rememorez faptul că pe vremea comuniştilor îmi încasam banii pentru articolele sau desenele pe care le publicam în presă de la casieria instituţiei respective. Plăteam şi atunci impozit, dar era unul decent – nu ca variantele monstruoase pe care le vehiculează acum specialiştii în jumulirea contribuabililor – pentru că pe atunci “drepturile de autor” însemnau ceea ce erau: contravaloarea folosirii de către cel care achiziţiona produsul respectiv.

Faptul că în ultimii ani drepturile de autor s-au transformat în altceva – într-o plată mascată a oricărui tip de prestaţie, nu a creaţiei – are o explicaţie şi acuzele pe care premierul şi preşedintele le aduc “mogulilor” sunt gratuite. Nu mogulii sunt de vină că au utilizat o alternativă legală de plată, ci cei care au făcut din salariu purtătorul celor mai grele poveri fiscale. În România nu există ceva mai taxat decât munca, pentru că aceasta este cea mai la îndemâna colectorilor de taxe şi nu implică nici un fel de eforturi din partea statului. Salariile, benzina şi alcoolul şi tutunul sunt sursele principale de alimentare a bugetului, prin transferul efortului de colectare asupra utilizatorului.

Sistemul absurd de plată a obligaţiilor din drepturile de autor a fost conceput ca un instrument de sancţionare a mogulilor neprietenoşi prin nemulţumirea şi isterizarea celor plătiţi de ei în acest fel. N-a fost gafa unui prost ci şmecheria vicleană a celor care se cred mai deştepţi decât toţi. S-a mizat pe cumulul de motive de nemulţumire şi de frustrare din zona celor care lucrează în presă, zonă atinsă grav de recesiune, pentru a se ajunge la concluzia convenabilă că vinovaţii sunt cei care-şi plătesc oamenii în acest fel. Că efectul a fost altul decât s-au aşteptat guvernanţii, este altă poveste. Dar, exact ca în bancurile proaste, odată cu ultimele modificări prevăzute a majora taxele sociale până pe la vreo 35%, noţiunea de “drepturi de autor” dispare: ea e aruncată odată cu apa din copaia în care a fost pritocită reglementarea şi face ca toţi cei care beneficiază de acest sistem de plăţi, nu doar jurnaliştii, să fie penalizaţi cu reducerea drastică a mijloacelor de subzistenţă – având în vedere că, de regulă, aceştia nu beneficiază de alte venituri.